Toamna înseamnă iertare

Toamna înseamnă uitare, iertare și culoare. Toamna este anotimpul în care tragi linie la toate obstacolele întâlnite în timpul unei veri zbuciumate și îți lași sufletul să se odihnească de atâtea alergări. După multe uși închise, după atâtea vorbe tăioase, după atâtea fapte dureroase, e și sufletul meu obosit. Dar am învățat că Dumnezeu este acolo, în ciuda credinței mele atât de slabe, în ciuda faptului că mă îndoiesc și nu cred cu tărie că El poate imposibilul. Dumnezeul meu luptă pentru mine. Și știu că îmi pregătește un drum pe care voi păși, chiar dacă pentru asta trebuie să aștept ani buni.
Am învățat că timpul meu nu este timpul lui Dumnezeu. Eu am un timp numit "Acum", iar Dumnezeu are un timp numit "Încă nu, copilul Meu. Ai încredere în Mine. Am altceva mai bun să-ți dăruiesc." Așteptarea este dureroasă, dar roadele ei sunt dulci. Uneori uit asta. Uit că acel "Așteaptă!" de care eu fug cu înverșunare, este tocmai cheia spre ușa ce trebuie să o deschid.
Am învățat( și vreau să nu mai uit asta) că oamenii rănesc când sunt răniți la rândul lor. Și nu pot să le vindec rănile, pentru că nici mie nu mi le poate  vindeca decât  adâncirea  în Dumnezeu. Mereu când am fost rănită sau dezamăgită, am crezut că cineva îmi vrea răul, mă vrea doborâtă la pământ. De fapt, nu e chiar așa. Suntem răniți de oameni, care la rândul lor sunt răniți de alți oameni, și de ce să nu recunoaștem, și noi rănim pe alții. Este un cerc de răni care nu se vindecă decât cu iubire și cu răbdare. Dacă în loc de ura pe care o primim, am oferi în schimb iubire, ce frumoasă ar fi lumea!
Frunzele cad din copaci și parcă, îndrăgostite de pământ, se apleacă la sânul lui și se topesc acolo în vâltoarea furtunilor ce le gonesc. Și totuși, copacii nu le reproșează nimic. Le așteaptă să se întoarcă la primăvară în ei, de unde să-și ia din nou seva. De multe ori, asemeni frunzelor, mă rup și eu de Cer, și mă lipesc cu toată ființa mea de acest pământ, în loc să-mi păstrez seva în Cer ! Și totuși, Dumnezeu așteaptă cu răbdare să-mi întorc privirea spre El.
Toamna înseamnă iertare și eliberare. Îmi desfac mantaua durerilor ce m-a încolțit de atâta timp, și las ca Iubirea Lui să mă înfășoare cu căldură negrăită. Azi vreau să iert, să iubesc și să-mi vindec rănile. Azi schimb prioritățile din viața mea și las ca timpul lui Dumnezeu să fie cel care contează. Azi nu mai judec oamenii pentru faptele lor, ci mă judec pe mine că nu știu să iubesc curat și dezinteresat. Azi las trecutul să fie doar o punte spre ceea ce sunt acum. "Orice lucru, El îl face frumos la vremea lui." Azi vreau să cred că orice lucru este în mâna lui Dumnezeu, și numai El este Cel ce le împlinește în viața mea.
Azi este toamnă!
Azi iubesc.
Azi uit.
Azi iert.
Azi mă vindec.
Azi trăiesc ...



                                                                                                                               Alinador

Numărând un Infinit

Am împărțit atâtea vise care s-au năruit. Ne priveam în ochi și ne smulgeam zâmbete pe înserat unul altuia.
M-am obișnuit să număr stelele. De parcă ar putea cineva să dea un număr stelelor! Cine ar putea să dea un număr exact îmbrățișărilor de care are nevoie un suflet ? Cine poate să dea un număr exact zâmbetelor de care are nevoie un suflet pentru a putea merge mai departe? Totul se rezumă la Infinit și la Veșnicie...
Am învățat să număr ani, luni, săptămâni, zile, ore, clipe...clipe în care îți văd chipul și zâmbesc, clipe în care tu îmi zâmbești mie, clipe în care încetez să mai respir, clipe în care adun stele și vise în buzunarul din dreptul inimii. Acolo adun tot ce iubesc: clipe ale copilăriei, momente în care alerg prin iarbă, și fotografii cu tine. Am multe fotografii cu tine făcute cu aparatul inimii. Nu, nu te gândi la o poză tip buletin de 3/4, ci la acele poze fotografiate cu ochii mei. Nici nu știi câte ți-am făcut pe ascuns, când tu nici nu știai că te privesc. Dacă deschizi sertarul, e plin. Nu mai este loc de nimic. De fapt mai este loc pentru mai multe fotografii cu tine, cu ochii tăi calzi, cu zâmbetul tău frumos, cu tot ce ține de tine.
Încă fac calcule și ecuații. Ceva nu-mi iese când mă gândesc la tine. Și ce poate fi durerea asta care nu-mi dă pace? Oare să fie din cauza că tot ce ține de tine e doar în mintea mea ? Te-am scris în zeci de versuri, încercând din răsputeri ca măcar așa să te scot afară ca să te pot îmbrățișa. Ce copil naiv! Cine ar putea să te scoată din versuri, pe tine, care ești atât de ascuns în cuvinte!?
Am încercat să număr stele în timp ce te așteptam, crezând că timpul va trece mai repede. Dar de fapt, timpul trece mult mai greu, atunci când "numeri" infinitul. Atunci m-am gândit să număr inimioarele de pe termosul meu de cafea...Sunt exact 52. Nu mi-a fost greu să le număr. Dar oare de câte ori ar fi nevoie să le număr iar și iar, ca tu să îți faci apariția? Oare nu mă rezum tot la infinit?
Numărând un infinit de vise, nu fac decât să-ți dau o formă imaginară. Un contur al cărui chip nu va fi niciodată deslușit. Dar viața e formată din numere...și iubirea are matematica ei. Aș vrea să-i înțeleg mesajul, dar marematica nu a fost niciodată punctul meu foarte. Rămân la cuvinte, încercând să te mai caut printre ele. Poate te găsesc în DEX la cuvântul "îmbrățișare"...

                                               

Lutul și Olarul

"Dar, Doamne, Tu ești Tatăl nostru; noi suntem lutul și Tu, olarul care ne-ai întocmit: suntem cu toții lucrarea mâinilor Tale! "(Isaia 64:8)


Am mai scris cândva despre ce înseamnă să fii lut, să fii șlefuit, ars, trecut prin foc, curățit, pictat, iar în cele din urmă să ajungi la o formă finală în care să fii numit "un vas de cinste". Acum însă, chiar dacă e ceva asemănător, vreau să aprofundez puțin cum simt eu această situație, această stare a lutului din care am fost creați.

Dumnezeu în măreția Sa, l-a creat pe om din țărână, din lut. L-a modelat după chipul Lui, asta înseamnă că l-a făcut frumos și plăcut. Apoi i-a dat viață și l-a așezat stăpân peste toate. Mă gândesc că nu e ușor să faci un om din lut. Încercați și voi acest lucru, sunt convinsă că nu va reuși nimeni. Dar cine este mai mare decât Dumnezeu? El este cel mai Mare Artist și o spun cu toată convingerea. El a  făcut lucrări frumoase în noi și încă vrea să facă din inimile noastre niște vase de preț. Însă noi (privesc spre mine mai întâi), suntem vase slabe, vase care în loc să Îi aducă cinste, Îi aduc ocară și rușine. M-am gândit des la ce înseamnă să fii lut...dar acum mă gândesc la ce înseamnă să fii olar. Domnul ne-a dat fiecăruia dintre noi daruri scumpe și frumoase, daruri cu care ne-a înzestrat spre a le aduce bucurie celor din jur și mai ales spre a-L sluji pe El. Cu toții suntem niște mici olari. În mâini ne-au fost așezate niște bucăți de lut, iar noi trebuie să le dăm forma cea mai frumoasă, simțirea cea mai caldă, înfățișarea cea mai duioasă și menirea cea mai aleasă. Trebuie să ne șlefuim darurile care ne-au fost date spre a înfăptui o lucrare cerească. Darurile noastre nu sunt ale noastre. Putem într-o clipă să rămânem fără ele. Însă când ne înțelegem menirea, când alegem să ne punem darurile în slujba Lui, când conștientizăm că focul este cel mai bun purificator al darurilor noastre, atunci Domnul ne înmulțește darul și ne face să ne simțim utili.

Cunosc atâția tineri dragi și frumoși care au daruri deosebite, daruri pe care Domnul le-a așezat în ei pentru a-Și face lucrarea rânduită de El pe acest pământ. Ce minunat este să privesc tinerii care înțeleg că pentru o formă desăvârșită, este nevoie să treacă prin cuptorul criticilor, al suferințelor, al atâtor și atâtor fapte care fac să amplifice durerea din inimile lor. Însă la sfârșit, când Olarul Își termină lucrarea, ce frumos este să privească spre noi și să spună:" Tu vei fi un vas de cinste! Rămâi în slujba în care te-am așezat Eu! "

Și inimile noastre sunt niște bucăți de lut. Dar în Mâinile Creatorului noastru, putem deveni niște vase scumpe și frumoase. Domnul alege cele mai slabe vase ca să le facă de rușine pe cele mari... mă cutremur la cât de măreț este Acest Olar, care nu este altul, decât Dumnezeul noastru Minunat !

Drag tânăr/ă care citești aceste rânduri... vreau să știi că Domnul te-a ales și te-a așezat deoparte pentru El. Dar să știi că pentru asta, El trebuie să cioplească în tine, să îndepărteze tot ce este rău și murdar. Apoi te va trece prin focul suferinței ca să te facă un vas tare. Lasă-L pe Olarul vieții să îi dea inimii tale cea mai frumoasă și divină formă a iubirii Lui! Lasă-L pe El să facă din inima ta o candelă vie în care să ardă necurmat uleiul iubirii.

Și în inima mea Domnul are mult de lucrat. Uneori doare, alte ori mă încăpățânez și nu-L las pe El să lucreze. Dar apoi regret și îmi pare rău pentru opunerea mea. E greu să renunț la orgolii, la plăceri, la ceea ce-mi aduce confort. Însă știu că fără aceste şlefuiri, fără renunțări, nu voi ajunge niciodată la forma dorită de El. Iar dacă nu ajung un vas de preț, Domnul nu-Și poate turna în mine mirul curat la Sfințirii.

Nu e ușor să fii lut...dar nici să fii olar nu e ușor. E greu să fii șlefuit, dar e greu și să șlefuieşti... mă gândesc la noi oamenii. Ne e greu când trecem prin cuptor. Dar nici lui Dumnezeu nu Îi este ușor când ne vede inimile încăpățânate și lipsite de supunere. Cât de greu Îi este când e nevoit să îndepărteze din inima mea tot ce e rău, din nou, și din nou, și nou...

Doamne, fă-ne un lut supus. Să stăm în focul Tău care ne face să fim sfinți și curați și ajută-ne la rândul nostru, să fim olari răbdători, îngăduitori și blânzi.
Închei cu o poezie dragă inimii mele, pe care o citesc mereu când Îl rog pe Domnul să facă din inima mea tot ce dorește El.

Să faci, o, Isuse, din inima mea,
O harfă divină, să cânţi Tu cu ea
 Şi-n corzile-i sfinte, să sune mai plin
Acordul iubirii, măreţ şi sublim!

Să faci, o, Isuse, din inima mea,
O candelă sfântă, să ardă în ea
Tămâia iubirii cu focu-i ceresc,
Ca pururi în lume iubind să trăiesc!

Să faci, o, Isuse, din inima mea,
Epistolă sfântă, să scrii Tu în ea
Cuvântul iubirii, plăcut şi duios.
Să-ndemne pe-orcine spre cerul frumos!

Să faci, o, Isuse, din inima mea!
Biserică sfântă, să stai Tu în ea!
Podoaba iubirii, cu duhul ei blând,
S-o facă frumoasă oriunde şi-oricând!

Să fie, Isuse, şi inima mea,
Să fie întruna ca inima Ta:
zvor de iubire, de milă, de har
Mereu tot mai plină, pe-al jertfei altar!

(Nicolae Moldoveanu)

Ochii care văd Cerul

„Nu poți vedea bine decât cu inima. Esențialul e invizibil pentru ochi.” Antoine de Saint-Exupéry

Trăim într-o vreme în care oamenii nu mai pun preț pe ceea ce simte inima. Într-o lume în care oamenii văd numai cu ochii, doar ceea de izbește ochii. Oamenii sunt cuprinși din ce în ce mai mult de o ceață tot mai groasă iar vederea le este afectată. În mersul lor prin lume ei cred că văd esențialul, când de fapt esențialul este invizibil pentru ochii aceștia trupești. Cum putem vorbi despre ochi curați când ei nu pot să privească cerul? Cerul se vede cu inima iar pentru asta e nevoie de credință, nădejde și iubire. Dar mai ales de iubire...

Suntem prea iubitori de aceste tărâmuri, de aceste locuri, de persoanele de aici, și uităm prea ușor că totul trece și se duce într-o clipă. Punem prea mult preț de frumusețea aceasta izbitoare și uităm că inima este capabilă să vadă o frumusețe pe care ochii nu o pot percepe.

Uneori stau și mă gândesc: oare cum ar fi fost dacă Domnul Iisus ne-ar fi ales după aspectul nostru și nu s-ar fi uitat la inimă? Oare câți am fi fost copiii Lui? E adevărat că și frumusețea aceasta exterioară tot El ne-a creat-o. Și la fel de adevărat este și faptul că unele inimi sunt pline de răutate și invidie, însă Domnul are un mod de a privi dincolo de ceea ce noi putem înțelege. Când a iertat-o pe femeia prinsă în păcat, Domnul nu s-a uitat la felul în care arăta, nici la păcatele ei de până atunci. El a văzut în inima ei dorința de a-și schimba viața, iar asta L-a făcut pe Domnul Iisus să o ierte: "Du-te și să nu mai păcătuiești!". (Ioan 8:11)

De câte ori nu ne spune și nouă Domnul să nu mai păcătuim, să ne schimbăm și să fim ai Lui. Iar noi Îi promitem acest lucru de zeci de ori, însă iar ne trezim vrăjiți de lumea aceasta și uităm să privim spre Cer... Uităm să trăim bucuria Raiului, să  trăim părtășia și înțelegerea care numai în Ceruri o găsim. Și cât de des uităm să-i acordăm prioritate inimii, să o întrebăm ce simte, și nu în ultimul rând, să o facem să atingă Cerul cu bătăile ei...

Cât de mult îmi doresc să putem privi mai mult spre Cer și mai puțin pe pământ, mai mult la suflet și mai puțin la fizic, mai mult cu inima și mai puțin cu ochii împăienjeniți de grijile acestei lumi. 

"Domnul nu se uită la ce se uită omul. Omul se uită la ce izbește ochii, dar Domnul se uită la inimă" (I Samuel 16:7). Să ne ajute Domnul pe toți să privim dincolo de barierele pe care lumea ni le pune, dincolo de ce văd ochii trupești și dincolo de prejudecățile pe care tindem să le ni punem nouă înșine sau anumitor persoane din jurul nostru... Să ne păstrăm ochii curați și să ni-i ațintim mai des spre Cer, unde domnește adevărata frumusețe ce n-are margini, nici sfârșit...Cine își păstrează inima curată, va avea și ochii mereu senini și curați !!

                                                                                                    Alinador 

                                                            Enjoy !           

                                          Model: Diana Dumitrița Roman <3

O luptă biruitoare

Încă din copilărie am fost cuprinsă de o apreciere față de regele David. Îmi amintesc cum îmi citea tata lupta dintre David și Goliat, sau cum mi-o povestea încercând pe cât de mult putea să-mi sădească în inimă curajul micuțului David de altădată.Sau cum mă învățau părinții și bunicii psalmii frumoși ai acestui rege curajos. Mai târziu am început să citesc singură despre David, chiar și cărți despre viața lui. Mulți copii creștini știu pe dinafară relatarea de la I Samuel capitolul 17. Cred că majoritatea copiilor care sunt întrebați de către părinții lor:" Ce poveste vreți să vă citim în astă seară?" răspund cu ochii sclipind și cu vocea hotărâtă:" Povestea cu David și Goliat."  Și mie mi s-a întâmplat să-l întreb pe un băiețel înainte de somnul de amiază:" Ce poveste vrei să-ți spun?" Iar el, în vârstă de doar trei anișori, mi-a spus:"Povestea cu David ți Goliat, uliasul". Și îi relatam povestea până când scumpul odor se afla deja pe tărâmul în care îl învingea pe Goliat în vis, tot cu o praștie și o piatră.

Am stat și m-am întrebat mult: ce ne atrage la acest personaj Biblic? Ce a avut el atât de frumos în el încât toți copiii sunt fascinați de pasajul în care îl doboară pe uriașul Goliat la pământ? Cu siguranță nu a fost o luptă ușoară. David, deși era doar un copil, avea destulă maturitate încât să-și dea seama că nu s-ar fi putut pune cu acest Goliat înfricoșător, dacă nu pornea la luptă în numele Dumnezeului lui Israel. Cine s-ar putea astăzi lupta cu un uriaș(de vreo 3 metri)? Cu siguranță ne-am înspăimânta dacă am fi puși în fața acestui fapt.

Azi avem și noi luptele cu "Goliații" noștri. "Goliați" mari, uriași, înfricoșători, care își bat joc de Dumnezeul nostru, căruia noi I-am făcut un legământ că-L vom sluji cu vrednicie. M-am întrebat de multe ori: oare ce mă face pe mine să fiu învinsă de "Goliatul" cu care mă lupt? Ce mă face să nu reușesc să-l dobor la pământ?  De ce nu pot să mă duc ca David odinioară și să-i spun:" Tu vii împotriva mea cu sabie, cu suliță, cu pavăză, iar eu vin împotriva ta în Numele Domnului oștirilor, în Numele Dumnezeului oștirii lui Israel, pe care tu ai ocărât-o."( I Samuel 17: 45). Iar azi mi-am găsit răspuns la întrebarea aceasta ce mă frământa de mult timp. De multe ori se întâmplă să-I spun Domnului că vreau să lupte El pentru mine, dar în adâncul ființei mele mi-am dat seama că nu fac asta cu adevărat. Pornesc la lupta cu "Goliat" îmbrăcată în armura mândriei, a orgoliului, a urei, a invidiei, a certurilor, iar Domnul nu mai are lor în lupta cu "Goliatul" pe care vreau să-l înving. Dacă pornim la luptă în numele Domnului nostru, care dă biruință celor credincioși, cu siguranță vom învinge.

Duminică, în adunarea din Văsâiești, copiii au relatat și ei frumosul pasaj despre David și Goliat printr-o scenetă. Pentru mine a fost o învățătură. Ce personaj ne caracterizează pe noi ca și creștini? David? Goliat? Saul? Samuel? Cine dintre ei locuiește mai mult în noi? Dacă suntem plini de orgoliu, invidie, răutate și zavistie, nu-l moștenim pe David. David era smerit, nu plin de răutate. Când s-a dus la frații lui cu mâncare, Eliab  i-a spus:" Pentru ce te-ai coborât tu și cui ai lăsat acele puține oi în pustie? Îți cunosc eu mândria și răutatea inimii. Te-ai coborât ca să vezi lupta."(I Samuel 17:28). Mândrie și răutate a inimii? Eliab tocmai  i-a adus lui David o dublă acuzație pe nedrept. El nu era așa, dar invidia lor că David a fost uns împărat, îi ținea prea orbiți ca să mai poată vedea blândețea și bunătatea din inima fratelui lor mai mic. Adeseori și noi ne transformăm în acuzatori ai fraților noștri, fie din invidie fie din alte motive care încă ne mai țin robiți. Atunci ochii noștri se împăienjenesc de răutate și vedem doar partea rea a lumii și a fraților noștri chiar.

Nu e ușor să luptăm cu uriașii. Însă David cu o praștie și o piatră l-a doborât pe Goliat. Cu siguranță și noi putem. Ce a  avut David iar eu nu am îndeajuns, a fost credința lui că Domnul va fi de partea sa și îi va da biruința. Îmi doresc să mă regăsesc în David, să-l iau ca model și să lupt cu smerenie și cu vitejie. Să am mai multă credință, răbdare și iubire. Psalmii lui David cântați la harpă, au fost un alin pentru Saul, dar și pentru zeci de generații de la el până la noi. "Și când duhul trimis de Dumnezeu venea peste Saul, David lua harpa și cânta cu mâna lui; Saul răsufla atunci mai ușor, se simțea ușurat și duhul cel rău pleca de la el."( I Samuel 16: 23), Mai târziu, acest Saul, căruia David i-a cântat și i-a făcut mult bine, a căutat să-i ia viața lui David. Însă David l-a iubit și nu s-a răzbunat. Mă întorc la întrebarea de mai sus: ce personaj ne caracterizează pe noi ca și creștini? Fiecare să-și răspundă singur, iar dacă ne caracterizează Saul sau Goliat cel trufaș, să ne rugăm ca Domnul să ne facă Davizi curajoși și smeriți.

Și pentru că e ceas târziu de noapte, închei cu un verset dintr-un psalm al lui David:" Eu mă culc și adorm în pace, căci numai Tu, Doamne, îmi dai liniște deplină în locuința mea."(Psalmii 4:8)

                                                                                                                            Alinador

Dragul meu suflet...

Dragul meu suflet, vreau să vorbesc cu tine. E foarte important. Știu și simt că nu ești foarte bine. Ai luat vacanță, ți-ai primit rezultatele(destul de bune). Ai muncit, ai alergat, te-ai obosit. Și dintr-o dată te simți rănit. Privește în urma ta și vezi din ce râu de bucurii te-ai adăpat, și din ce mană de binecuvântări te-ai hrănit! Privește în urma ta și vezi unde ai fi fost azi dacă El nu ți-ar fi întins mâna Sa puternică !!
Știu că te lupți să ajungi desăvârșit, să faci cât mai multe lucruri bune și frumoase, dar știu și câte căderi ai avut în lupta cu slăbiciunile ce te încolțesc cu ură înverșunată ! Știu că nu îți este ușor să te menții mereu pe culmile cele mai înalte !! Și mai știu că oricât de înfrânt te-ai simți, nu te lași, ci Îl  chemi mereu pe Domnul să-ți vină în ajutor cu dragostea Lui de Tată !!
Mă doare când ești rănit, zbuciumat, frământat. Mă doare să știu că o povară te apasă și parcă nu poți renunța la ea. De ce ? De ce te frămânţi, suflet drag? Ce dorești și cum vrei să te hrănesc, ca tu să te șimți minunat ?
Știu că uneori sunt neglijentă și uit de tine. Uit că tu ești cel care contează cel mai mult și uit să te hrănesc cu versete și pasaje din Cuvântul Lui. Uit să te alin cu versuri și cântări, și uit să te fac să fii mereu aproape de El.
Iartă-mă, dragul meu suflet. Știu că te doare, știu că ești rănit, și știu și de ce ești rănit. Vreau să te duc în fața Crucii lui Iisus, ca El să te curețe cu Sângele Său care spală orice păcat ! Vreau să fii curat, eliberat, frumos și plin de pace ! Vreau să mă faci să trăiesc pentru Veșnicie.
Iartă-mi rănile care te dor nespus ! Iartă-mi lacrimile pe care ți le provovc. Iartă-mă că sunt slabă și nu fac din tine motivul zilnic pentru care să trăiesc. Dar nu te voi lăsa așa, suflet drag! Voi lupta să-ți fie bine și să-ți afli liniștirea care se află numai în El. Mă voi lupta să te scot din zbuciumul și agregarea acestei lumi și să te duc pe crestele înalte, acolo unde domnește liniștea Lui !
Suflet drag, pune-ți nădejdea în Dumnezeu. De la El îți va veni ajutorul. Încrede-te în El cu toată puterea și lasă-L pe Domnul să vindece rănile tale. Știu că vei fi bine, suflet drag! Fii binecuvântat !!

Dor nestins

Doamne,

mi s-a făcut dor de Primăvară, mi-e dor de raze luminoase și jucăușe, mi-e dor ca ele să pătrundă pe chipul meu încă pueril și să mi-l aline atunci când mi-l simt întristat. Îmi este dor ca mâna Ta puternică să se așeze blând pe fața mea și să îmi arați astfel că nu mă lași. Știu că nu mă lași în iarna zbuciumării mele. Știu că ești aici și îmi pregătești cea mai Dulce Primăvară pe care acum nu o pot vedea cu ochii mei împăienjeniți  de lut. 

Mi s-a făcut un dor de Primăvara Veșnică. 

Mi-ai spus că dacă vreau să ajung în ea, să mă dezbrac de haina răutății și a  urii, care s-a așezat în mod dureros pe umerii mei care nu știu să-și poarte povara. 

Mi-ai spus să privesc spre Cer și să adun în inima mea comori pentru Veșnicia de Lumină. 

Mi-ai spus să nu mă tem că Tu ești lângă mine să-mi veghezi pașii. 

Mi-ai spus că Tu ești Cel în care trebuie să îmi pun nădejdea, ești Stânca pe care trebuie să mă adăpostesc în furtuni, ești Ghidul meu prin întuneric și Lumina pașilor mei. De ce ar trebui să mă tem când Tu îmi ești toate acestea, și mai mult decât atât? 

Știu că Tu nu ești doar Iubire. Tu ești mai presus de întreaga iubire pe care eu o primesc din mâna Ta.

Și totuși, iarna zbuciumată și-a făcut loc în sufletul meu puțin câte puțin. Uneori îmi simt aripile grele de ură și Te îndepărtez de mine. Dar Tu nu ai plecat. Ai rămas aici și ai așteptat să-Ți fac loc în inima mea înghețată de atâtea griji. Ai rămas aici și mi-ai amintit zi de zi că sunt copilul Tău, până când ochii mei s-au deschis și au văzut Lumina Ta. 

Tu mă ridici în fiecare zi de jos și mă porți pe culmi cerești. Mă ții de mână, așa cum o mamă își ajută copilul să facă primii pași. Tu oprești orice furtună din sufletul meu și îmi trimiți cel mai mare soare de iubire să-mi încălzească sufletul lovit, și toate astea pentru că Tu ești Tatăl meu și vrei să-mi amintești că Primăvara este aproape. Atât de aproape, încât uneori, fiind răpită de ură și suspine, uit că Tu mi-o pregătești.

Da, Doamne, mi s-a făcut dor de Primăvară !! Nu mă lăsa să-mi îngreunez iarăși ochii cu tină, ci deschide-mi-i Tu, larg, să vadă Lumina Ta, Dragostea Ta și Slava Ta eternă! Ajută-mă să mă dezbrac de tot ce iarna sufletului meu a așezat în mine, și îmbracă-mă în haine de Lumină să pot intra cu Tine în Primăvara pe care o doresc din tot sufletul !

                                                                                                                                             Alinador

                                   
            Copyright: @ Laura's photography

                                                                                                                             

Cufărul de cuvinte

Toți anii pe care îi avem, sunt un dar de la Domnul.
Anii sunt
plini de frumusețe, dar și plini de amăgiri,
plini de candoare, dar și plini de dureri,
plini de înălțări, dar și plini de căderi,
plini de bucurii dar și plini de intristări,
plini de farmec, dar și plini de amăgiri,
Plini de avânt, dar și plini de stagnări...
Ce altceva  sunt anii noștri, dacă nu un buchet de trandafiri în care se găsesc și spini? Iar dacă viața ți se pare un spin, "ai tu grijă să o transformi intr-un trandafir tandru și plăcut".
Ai grijă de anii tăi, nu mai primești alții. Ai grijă în ce investești și în cine. Viața e făcută să o trăiești o singură dată. Nu există "game over" sau "life over". Setează-ți propria viață în așa fel încât să iubești fără măsură și fără întrebări. Sau măcar să te străduiești. Întreabă-te în fiecare zi cine ești tu cu adevărat, și caută raspunsul in Psalmul 139:14: "Te laud că sunt o făptură așa minunată!"...waw! Te vei intreba:"adică versetul acesta se referă exact la mine?" În special la tine. La fiecare dintre noi. Suntem minunați, suntem frumoși, suntem extraordinari, pentru că El a platit prețul acestei frumuseți din noi. "Suntem perfecți în imperfecțiunea noastră"(D. R.). Viața e plină de surprize, trebuie doar să primești fiecare zi ca pe un dar din mâna Lui și să te bucuri din plin. Fii mulțumitor de felul în care trăiești, dar să tinzi mereu spre înălțimi. Să crești în iubire și in frumusețe, răspândește în jurul tău culoare și parfum, adu-ți cu drag aminte ziua de ieri, trăiește cu bucurie ziua de azi, și gândește-te cu speranță la ziua de mâine. Bucura-te de oamenii pe care îi întâlnești și încearcă să înveți câte ceva din fiecare.
Nu lăsa anii să treacă în zadar. Investește în anii tăi, și pune în negoț tot de a pus Dumnezeu în.tine. Dumnezeu a investit totul pentru tine. Tu ce investești pentru El?

 Alinador
Photograph: Laura Maria

Iarna inimii mele

Ningea peste noi cu fulgi miraculoși. Ningea peste el atât de tare, încât nu-i mai puteam vedea ochii adânciți în visare. L-am invitat să meargă cu mine într-o călătorie de neuitat. Nu credeam că va accepta.
- Vreau să vin cu tine, dar așteaptă-mă te rog, să-mi fac bagajul.
-Nu ai nevoie de bagaj. Când vrei să evadezi din tine însuți, nu ai nevoie de niciun bagaj.
-Ba da, eu vreau să iau ceva cu mine. Așteaptă-mă că mă întorc.
A început să alerge pe strada fără nume până când a ajuns la fereastra de la etajul 4 al inimii lui. A intrat, a luat o valiză în mână și m-a ajuns. Eram pe peron. Eu eram înghețată de frig, abia așteptam să urc în tren și să pornesc spre locul ce avea să mă facă să uit de mine, chiar dacă numai pentru un timp.
-Ce ți-ai luat în bagaj?
-Nu pot să-ți spun. E un cadou pentru tine, dar trebuie să mai aștepți.
-Un cadou pentru mine? Ce ți-a venit? Ți-am mai spus că nu-mi plac zilele mele de naștere.
-Când iubești o persoană, faci tot posibilul să-i dăruiești tot ce ai mai bun.
-Și tu ce ai mai bun de oferit?
Inima îmi bătea cu putere. Am regretat că l-am întrebat asta. Îmi era teamă de răspunsul pe care-l voi primi.
-Tot ce am mai bun, ești tu. Dar nu pot să îți fac un cadou cu tine însăți.
Îmi plăcea jocul lui de cuvinte. Nici nu urcasem în tren și el deja mă făcea să uit de mine. Avea un zâmbet ștrengăresc pe care-l zărești numai la băieții ăia ca Brad Bitt, sau ceva de genul ăsta, doar că el îi întrecea pe toți. Îmi plăcea să-i văd ochii rotunzi ce mă priveau din umbră, îmi plăcea să-l surprind cum mă analizează și cum îmi spune din privire: "Ești atât de frumoasă!"
M-am așezat pe o banchetă din tren, iar el, în fața mea. Nu mă puteam uita la el. Oare ce voia să-mi ofere? Întrebarea asta nu-mi dădea pace. M-am uitat tăcută pe fereastră. Îl aveam lângă mine, și totuși nu-l puteam privi. Și de ce m-aș fi uitat la el? Abia mă încălzisem puțin, dacă mă uitam la el, privirea lui ar fi avut să-mi înghețe inima. Sau poate că s-ar fi întâmplat exact contrariul, și exact de asta mă temeam: să nu-mi topească inima înghețată de atâtea ierni crâncene și cumplite.
Un tren lung se îndrepta spre o gară necunoscută de noi. Numai noi eram în tren. Nimeni altcineva. Nici controlor, nici călători, nimic. Doar noi și bagajul lui misterios.
Eram obosită. Obosită de atâtea întrebări fără răspuns. Obosită de atâtea răspunsuri fără întrebări. Obosită de atâtea încercări eșuate de a evada din mine. La un moment dat am ațipit. El a profitat de acest timp, așa că și-a scos cadoul din geamantan. La primul scârțâit al roților de tren, m-am trezit buimăcită. Eram în brațele lui calde. Cu o mână mă ținea de umeri, și cu cealaltă mi-a întins cadoul spunând:
-Știu că nu e mult, dar e tot ce am.
Am început să tremur. Și să plâng. Da, eu plâng mereu când primesc cadouri...Am început să citesc cu vocea tremurândă:
"O doză de bucurie livrată exact din inima mea, pentru toate zilele în care vei fi posomorâtă. Să nu uiți că ești minunată !"
Nu știam ce se întâmplă cu mine, dar îl iubeam cu toată ființa mea. Nu-mi mai puteam dori nimic. Totul era perfect. Și afară ningea atât de frumos, încât toate frământările inimii mele au fost acoperite de zăpada înghețată! Pentru totdeauna !!

Bunici cu inimi de aur

Vreau să îi port veșnic în inima mea pe bunicii care m-au crescut și m-au iubit necondițonat. Povestea mea s-a concretizat într-un sat pitoresc din județul Galați. Acolo, la Grivița, îmi petreceam toate vacanțele, cele de vară, de iarnă și de Paști.

Era o zi frumoasă de iarnă. Zăpada acoperise toate drumurile cu albul ei imaculat. Ca de obicei, mama străbătea cu mine cei 200 și ceva de kilometri, și mă lăsa la bunici până când se termina vacanța. Am pășit în casa bunicilor cu atâta entuziasm de parcă aș fi pășit într-un castel medieval. Le-am băgat în casă toată zăpada pe care o adunasem cu ghetele mele micuțe, dar mamaia nu s-a supărat. M-a luat în brațe și mi-a sărutat obrăjorii înghețați. Ce putere magică avea mamaia în ea de mi se încălzeau obrajii numai cât își așeza ea buzele într-un călduros sărut pe fața mea micuță și rotunjoară? Nu voi înțelege niciodată ce putere uimitoare a așezat Dumnezeu în acești bătrâni dragi, de mi se oprea orice durere când ei mângâiau, de mi se încălzeau obrajii când ei mă sărutau, de puteam să ating cerul când ei mă îmbrățișau !!...
Purtam în ochi lumina Crăciunului care se apropia cu pași grăbiți. Simțeam mirosul turtelor și a brânzoaicelor pe care bunica le făcea cu atâta drag pentru nepoții ei. La gura sobei stăteam de cele mai multe ori pe brațele bunicului care îmi povestea atâtea lucruri frumoase și pline de sens! Aveam 5 ani, abia învățasem să citesc, dar nu știam foarte bine acest lucru. Mai aveam câteva litere pe care la le încurcam, ba le inversam, și trebuia să mai exersez. Așa că mamaia avea grijă să mă pună mereu să citesc, să vadă cât de mult am mai evoluat. O făcea cu dragoste, nu mă obliga niciodată. Știa că-mi place să citesc, atât cât se putea la vârsta de 5 ani. Îmi aduc aminte mâinile ei ridate care frământau de zor la minunatul și apetisantul aluat. Eu stăteam pe pat cu o carte în mână, iar tataia întreținea focul din sobă. Mamaia, încercând să cuprindă și aluatul, și pe nepoata ei entuziasmată de abilitatea de a citi, s-a apropiat de mine zicându-mi blând:
- Alina, ia deschide tu Biblia și citește-mi ceva! Eu știu că ai învățat să citești, și vreau să văd cât de bine știi.
La vârsta aceea, printre primele lucruri pe care le-am învățat despre Biblie, a fost că Psalmii se află la mijlocul Bibliei. Tata m-a învățat asta și am ținut minte de atunci. Așa că am deschis Biblia la psalmul 23 și am început să citesc:"Domnul este Păstorul meu. Nu voi duce lispă de nimic..." Bunica a început să râdă blând. S-a uitat la mine și mi-a spus zâmbind:
-Ei, ei, Alina! Nu pe ăsta! Psalmul 23 îl știi pe de rost de când aveai trei ani. De unde să știu eu că îl citești sau nu cumva îl spui din memorie? Ia caută alt psalm.
Și căutam alt psalm și începeam să citesc, iar atunci vedea mamaia că mai aveam litere care se jucau în mintea mea, care se învârteau și care nu voiau să se așeze în ordinea dorită de mine.
Nu am fost crescută cu povești cu prințese, cu prinți, cavaleri medievali și cu vrăjitoare dornice să le răpună pe bietele domnițe. Poate își au și acestea rostul lor, dar adevăratele povești sunt acelea trăite cu adevătrat cu atâta intensitate chiar de bunicii noștri. Îmi plăcea când bunicul îmi povestea întâmplări adevărate din Biblie. Îmi plăcea să-l ascult și-i puneam atâtea întrebări, că nici el nu știa cum să-mi mai facă față...Poveștile cu zâne le uiți ușor, dar cele trăite alături de bunicii mei, și cele relatate de ei, mi-au săpat în suflet un izvor frumos ce curge spre Veșnicie.
Anii petrecuți acolo, în acel sat nu vor fi uitați niciodată. Când Domnul i-a luat Acasă pe bunicii mei, totul a fost atât de pustiu fără ei...nu am fost prea des la casa lor. Cred că am fost doar de două ori după moartea lor. Ei au lăsat o frumusețe în urma lor prin felul lor de a ne învăța ce este bine și frumos. Dar cel mai important lucru, au sădit în noi bucurie și iubire, și nădejdea că ne vom revedea într-o zi.


                                                                                                                                      Alinador

Păsări în furtună

Am multe intrebari. Atât de multe, cam cât un roi de albine. Toate se zbat in mintea mea ca un stol de păsări în furtună și multe au aripile frânte și cad zdrobite la pămaât. Am atâtea întrebări fără răspunsuri si atâtea răspunsuri fără întrebări!
Îmi simt inima grea. Toate întrebările din minte coboară asemenea păsărilor frânte, pe tărâmul inimii mele...
În mine se dă un razboi. Cred că e unul mondial, sau universal, că nici nu-i găsesc termen de comparație. Tot ce știu, e că doare, și doare foarte tare. Mă întreb: oare când va lua sfârșit? Mă simt ca un evreu încarcerat de mâna lui Hitler, doar că eu sunt încarcerată de propria mea mână în propriul lagăr al minții mele. Bucuria mi se dă la rație - 300 de grame pe zi, cântărită. Niciun gram în plus. Cum să supraviețuiesc în cenușă cu atât de puțină bucurie? Care sunt motivele declanșării acestui război lăuntric, nu știu. Sau poate știu, dar nu vreau să accept adevărul. Dar adevărul ne face liberi! Poate că daca aș căuta adevarul în adâncul inimii mele, aș putea scăpa de propria-mi povară. Oare e adevărat că pot renaște ca pasărea Phoenix din cenușă și să-mi îndrept aripile spre cel mai senin cer al inimii mele? Nu știu. Mi-a mai rămas o scânteie de speranță si tot încerc să o feresc de vânturile năprasnice care vor să o stingă. Poate că din acea scânteie va izbucni cândva un foc minunat al dragostei.
Dintre zecile de întrebări care mă înconjoară, una pune presiune pe mintea mea: cine sunt? Simt că-mi pierd identitatea. O, de ar veni mai repede primăvara în sufletul meu! Atunci aș putea să-mi găsesc răspunsurile pe care le caut, sau aș putea pur și simplu să învăț să trăiesc fără răspunsuri. Viața nu-i o enciclopedie cu răspunsuri la toate întrebările mele. Și oricum, cu răspunsuri sau fără, întrebările mele tot un stol de păsări în furtună sunt...

Iubirea din iesle

Ştiţi unde S-a născut Iubirea? Da, iubirea aceea desăvârşită, totală, curată, devotată şi pură...S-a născut în ieslea din Betleem. Iubirea S-a născut înainte ca unii dintre noi să fi conceput termenul de "Iubire". Ea a venit din cer şi S-a aşezat în inima Sfântă a Pruncului Iisus. Ea a venit să lege răni, să vindece inimi, să alunge suferinţe, dar mai ales, a venit în totalitate să ne împace cu Dumnezeu. Şi doar Iubirea putea să ne unească din nou cu Cel care ne-a creat, pentru că Iisus era Iubirea.
Iubirea a venit atât de desăvârşită, că nu mai era nevoie de altceva pentru mântuirea noastră. Pentru că Iubirea Lui a fost de ajuns ca să lege o întreagă omenire de Cer. Iubirea a fost pură şi nu a aşteptat slavă şi cinste, deşi le merita din plin. Încă din starea cea mai sărăcăcioasă din iesle, Iubirea a fost mereu răbdătoare şi plină de curăţie. Ea S-a dăruit pe sine şi a venit să-i slujească pe ceilalţi, fără să aştepe vreo răsplată. Şi ce a primit Iubirea în schimbul a tot ce ea a dăruit? Bice, lovituri, cuie, o cunună de spini şi ...o Cruce... Ea a urcat tăcută dealul Golgotei pentru noi, pentru că a vrut să ne cuprindă în ea, în dulcea ei cântare şi în Sfânta ei alcătuire, cu braţele ei deschise şi călduroase. A vrut să fim una cu Dumnezeu, să repare tot ceeea ce omul a scricat prin neascultarea lui.
Misiunea Iubirii a fost şi este una sfântă, dar puţini o înţeleg...pentru că prea puţini oameni mai cunosc adevărata Ei valoare. Ea a fost atât de inconfudabilă !! Dar oamenii au confundat-o cu alte plăceri şi alte lucruri. Însă iubirea nu a înşelat niciodată pe nimeni, nu a făcut rău nimănui şi nu S-a bucurat de neadevăr...pentru că aşa este Iubirea...se dăruieşte în totalitate.
Iubirea S-a născut în iesle şi S-a amplificat pe Cruce...Iubirea nu a murit niciodată, nici măcar atunci când Iisus Dumnezeu murea pentru păcatele întregii omeniri. În timp ce El îşi dădea viaţa pentru noi, Iubirea Sa a crescut şi mai mult, S-a făcut şi mai mare şi i-a cuprins în braţele Sale ocrotitoare pe toţi cei care au dorit că o accepte şi să o primească.
Iubirea este într-o continuă aşteptare. Ne aşteaptă pe fiecare să ne întoarcem ochii spre ea şi să înţelegem misiunea ei în lume. Aşteaptă să ne oprim din multa noastră alergare şi să înţelegem că Hristos este Cel care ne-a dăruit întreaga Lui Iubire curată şi sfântă, nu pentru că o meritam, ci pentru că El ne-a iubit dezinteresat.
"Pregătiţi-vă stânci
  pentru Templul Etern,
  orice piatră îşi are menirea,
  chiar pământu-i primit
  căci Iisus l-a sfinţit
  când a scris pe pământ
  ce-I IUBIREA..."(Costache Ioanid)
 Iubirea S-a scris acum 2000 de ani pe o Cruce, iar Autorul Ei este Însuşi Dumnezeu. Oare câte mii de ani vor mai trece până când întreaga omenire va răspunde Iubirii lui Hristos, iar oamenii Îl vor primi pe El în vieţile lor? De câte ori va fi nevoie ca Ea să se nască din nou în ieslea cea săracă, să îndure chinuri şi ocări, iar apoi să se răstignească pentru noi? De câte ori va mai fi nevoie să bată cu îndurare la uşa inimii noastre şi să aştepte să între înăuntru?
Iubirea este îndelung răbdătoare...dar în acelaşi timp, ea are şi un termen limită:"astăzi!". Deschide-I uşa iubirii şi primeşte-L pe Hristos în odaia inimii tale, ca să nu mai fie nevoit să se nască din nou în iesle. Inima ta este cel mai bun sălaş în care să se nască din nou Iubirea...deschide-ţi inima pentru Cel ce S-a dat în întregime şi Care aşteaptă de la tine inima ta. El ţi-a dăruit mântuirea în dar...tu cu ce-I dăruieşti Pruncului Iisus în dar de Ziua Lui ?

Vremelnicie

Trăim într-o lume agitată. Într-o lume în care alergarea este pe primul loc, în care lucrurile sunt mai valoroase decât oamenii şi în care banii vorbesc mai mult decât stările sufleteşti. O lume în care elevii sunt robotizaţi şi obligaţi să facă anumite lucruri, în care copiii sunt educaţi de tehnologie şi în care tinerii trăiesc după placul inimii lor. E o lume în care bătânii stau singuri între patru pereţi aşteptând să li se întoarcă din străinătate copiii, o lume în care copiii nu-şi mai petrec vacanţele la bunici pentru că nu au wi-fi ca să navigheze pe internet şi în care tinerii nu-şi mai fac timp să întindă o mână de ajutor mâinilor care i-au legănat şi le-au frământat cele mai bune turte, plăcinte şi gogoşi.
Trăim nişte vremuri în care libertatea este la locul ei, în care fiecare are libertatea de a face ce doreşte, neştiind că acest "ce doreşte" trebuie să fie cuprins în standardele pe care  Hristos ni le cere. Toţi percep libertatea ca pe ceva ce putem obţine când dorim şi de unde dorim. Lumea în care trăim este plină de anormalităţi care au devenit normale, lucrurile au deviat de la matca lor şi toţi susţin că e bine să trăim aşa....sau ŞI aşa. Dar cum ne raportăm noi la Hristos? Cum percepe El lumea în care trăim? Cum o vede El, şi cum vedem noi lucrurile? Acceptăm lucrurile deviate aşa cum sunt, ne încadrăm în categoria celor care acceptă să trăiască "şi aşa" ? Sau ar trebui să fim "ALTFEL"? Acest "altfel" înseamnă că noi trebuie să fim diferiţi, adică să nu ne complacem în starea în care toţi tind să se afunde din ce în ce mai mult.
Totul este alergare şi goană după vânt. Am auzit persoane spunând că iubesc anumite lucruri, şi le plac anumite persoane...oare nu ar trebui să fie invers? Să iubim oamenii şi să ne placă unele lucruri? De ce le inversăm? De ce punem mai mult preţ pe lucrurile vremelnice, şi atât de puţin preţ pe ceea ce ţine veşnic? Oare nu am uitat să tânjim după Veşnicie şi după Cerul pe care ni l-a pregătit Hristos? Am uitat să ne bucurăm de lumina soarelui, de fulgii de nea şi de frunzele arămii de pe cărare. Nu ne mai încântă natura cu frumuseţea ei, ci e mai normal să observăm cum ninge...de pe facebook. De ce nu ieşim afară să ne jucăm? Am uitam să fim copii, sau ne e ruşine să mai fim?
Problema omenirii este că toţi am uitat să ne bucurăm şi să ne mulţumim cu ceea ce avem. Mereu vrem un telefon nou, o tabletă nouă, un laptop mai modern...şi toate acestea pentru ce? Doar pentru că e la modă?
Ce mult mi-aş dori ca omenirea să se întoarcă la simplitatea de altă dată! Să petrecem mai mult timp cu cei dragi şi  să ne bucurăm de ei!
Oameni buni, să ne aţintim pivirile spre Cel ce este veşnic, care a făcut Veşnicia pentru noi! Să ne plecăm inimile în faţa Pruncului ce vine pentru noi şi în acest an, ca prin El să avem mântuirea! E poate cel din urmă Crăciun, cel din urmă an în care El se naşte şi aşteaptă să-I dăm toată dragostea noastră. Cum răspundem noi dragostei Sale fără margini?  El aşteaptă să-Şi umple Veşnicia cu fiecare dintre noi. Nu uita, că fără tine, Cerul este gol !!

                                                                                                                               Alinador

Îngeri cu chip de oameni sau oameni cu chip de îngeri...

Astăzi retrăiesc nişte momente deosebite. Nişte amintiri nespus de dragi mă răscolesc. Amintiri ce se petreceau cu mai bine de şapte luni în urmă. Amintiri ce s-au implantat adânc în inima mea şi pe care nici nu vreau şi nici nu aş putea să le uit vreodată. Nişte amintiri ce se vor transforma în stropi de Veşnicie în Cerul lui Dumnezeu.
Se întâmpla în luna martie a acestui an să mă plimb prin palas într-o zi de duminică frumoasă. Am auzit deodată aplauze, cântece frumoase, veselie şi voie bună. Şi cum să stai deoparte când auzi aşa ceva? M-am apropiat şi am auzit un copil cântând. Alături de el, alt copil picta nişte tablouri deosebit de frumoase. La alţi câţiva metri, o doamnă nespus de dragă cu părul lung şi blond îi schimba negativul copilului - la fel de frumos şi blond - care cânta. Nu mi-a fost greu să-mi dau seama că este vorba despre o mamă şi un fiu. Cântecele curgeau unul după altul fără ca băiatul să obosească. Nu-mi puteam explica acest lucru, şi totuşi era adevărat. Un domn şi-a făcut apariţia cu un bidonaş de apă pe care i l-a întins băiatului care cânta. Era tatăl său, am presupus eu atunci. Mai apoi am aflat că în minunata familie pe care aveam să o cunosc, mai exista un membru - sora mai mare a cântăreţului ce m-a fermecat.
Cum stăteam aşa şi filmam fiecare cântec de al băieţelului, la un moment dat, mama lui a schimbat negativul cu unul de la Vama Veche - "Epilog". Nu a durat mult şi eram toată în lacrimi. Nu mai vedeam ceea ce filmam, nu mai puteam vedea nimic. Pur şi simplu plângeam. Da, sunt o fire mai emotivă, dar cine nu ar plânge când ascultă o asemenea piesă cântată de un copil cu o voce absolut superbă?
La un moment dat, cum încercam să-mi şterg lacrimile pentru a vedea ce filmez, s-a apropiat de mine nimeni altcineva decât frumoasa doamnă - mămica dragului cântăreţ. M-a îmbrăţişat şi m-a întrebat de ce plâng...I-am spus că mi se pare incredibil ceea ce fac. Între timp aflasem şi scopul lor: Alex picta tablori pe care le vindea, iar Thomas şi sora lui - Maria Luisa- cântau pentru a construi o casă pentru copiii din Kenya. Vi se pare imposibil, ştiu. Adică veţi spune: cum pot aceşti 3 copii să realizeze un lucru atât de măreţ? Şi eu vă spun că se poate. Familia Andrici (Matilda, Ştefan, Luisa şi Thomas) împreună cu alţi colaboratori precum Alex David, Francesca şi alţii, formează o echipă deosebită care luptă să aducă frumuseţea în lume. E uşor să te trezeşti într-un pat moale, cofortabil, într-un cămin călduros, să ai hrană, dar mai presus de toate, e bine să te foloseşti de toată această gamă de tehnologii nou apărute pe piaţă. E greu să ai un telefon modest în timp de toţi visează la un iPhone 6, sau 7. E greu să porţi o singură pereche de pantofi când alţii îi schimbă aproape lunar. E greu să porţi aceeaşi haină, în câteva luni nu va mai fi la modă. Şi totuşi, vă vine să credeţi sau nu, copiii din Kenya nu au nici măcar apă. Da, e adevărat. Pentru că domna Matilda mi-a împărtăşit cum trăiesc acei copii. Pe ei doar iubirea îi ţine în viaţă. Ei nu ştiu de iPhone, tabletă, laptop, KFC BMW etc. Şi totuşi au o bucurie mai mare în inimi. Ei trăiesc pentru ziua de azi, nu pentru ziua de mâine. Ei ştiu că ziua de mâine nu le aparţine. Nu e cutremurător? Cum pot acei copii din Kenya să se bucure în timp ce noi nu? Cum? Păi simplu: familia Andrici şi colaboratorii săi şi-au unit mâinile cu iubire şi au pus în practică planul lor de a merge peste hotare.
Da, ştiu că sunt mii de copii în ţara noastră care mor de foame, am putea foarte bine să ne îngrijim de ei. Şi totuşi, cine ar putea să traverseze atâtea ţări anual ca să ducă o mângâiere copiilor flămânzi, săraci şi goi? Cine şi-ar putea pune banii şi concediul deoparte pentru a petrece vacanţa alături de copiii din Kenya? Cine altcineva decât minunata familie Andrici?
Cu altă ocazie ne-am întâlnit la o activitate pentru copiii cu autism. Aceiaşi copii m-au fermecat şi de data aceasta, pentru că am văzut în ei iubirea de a-i ajuta nu doar pe copiii de peste hotare ci şi pe copiii cu autism.
Eu nu am ajuns în Kenya, dar a venit Kenya la mine. Port şi acum o brăţară pe care mi-a dăruit-o doamna Matilda, împletită de către o bătrânică din acel ţinut, din păr de capră. E minunată. Mi-aş dori să ajung şi eu odată în deşetrul african să-i întâlnesc pe acei copii dragi. Să le oferi o bomboană copiilor de acolo este un lucru extraordinar pentru ei. În timp ce noi aruncăm atâta hrană zilnic, ei ar da orice să aibă o coajă de pâine.
 Dumnezeu i-a înzestrat pe Thomas şi Luisa cu nişte daruri deosebit de frumoase: cu nişte voci sublime, calde şi suave. Ei au înţeles să-şi folosească darurile pentru că la sfârşit, când povestea noastră se va termina, vom fi întrebaţi ce am făcut cu darurile noastre? Cum le-am investit? Ei şi-au creat propria poveste care m-a fermecat. Tu cum îţi scrii povestea? Mai poţi să te plângi că-ţi lipseşte ceva?
Mă bucur că există frumuseţe în lume. Mă bucur când văd atâta iubire răspândită, când văd atâta jertfire, atâta sacrificiu în scopuri caritabile.
Haideţi să luptăm pentru o lume mai bună, mai frumoasă, mai plină de iubire !!

Vă las aici nişte link-uri despre minunata familie Andrici. Bucuraţi-vă de ei! sper să-i întâlniţi şi live. Eu i-am întâlnit şi mi-am făcut nişte prieteni pentru Veşnicie!

https://www.youtube.com/watch?v=9CNmF9_JLo8

https://www.youtube.com/watch?v=ZpRs0MqIL6c (aici eram live cu ochii plini de lacrimi. O puteţi observa pe mama lui Thomas cum traversează locul pentru a veni lângă mine. )

Bucuraţi-vă oameni dragi! Bucuraţi-vă de prieteni, de natură, de iubire, de tot ce vă trimite Dumnezeu! Bucuraţi-vă de viaţă, de sănătate, de lucrurile minunate pe care le puteţi face! Bucuraţi-vă de călătorii, mai ales de o călătorie în Africa, dacă veţi avea ocazia să o faceţi!

Mulţumesc, Doamne, pentru aceşti îngeri minunaţi! 

Copyright:

 Sharing Love

Pensula unui copil în sprijinul altor copii

Bogdan Velea

Matilda Stefan Andrici

Thomas Andrici 

Marialuisa Andrici

Alex David

Valul mării zbuciumat

Țărmul mării mă face mereu să mă gândesc că nu-s decât o mână de lut. Când scriu ceva pe nisipul mării, valul îl șterge într-o fracțiune de secundă îndepărtând orice urmă.
Dar de ce prezentul nu e ca vaul mării? De ce nu vine cu valul său învolburat să șteargă toate urmele trecutului? De ce rămân țintuitã în amintiri în loc să îmi iau zborul ca niște pescăruși spre cerul albastru și senin?
De ce mai există amintiri dacă nu le pot uita pe cele care dor? De ce nu am puterea să îndepărtez din mintea mea pe cei care au lăsat o urmă în trecut?
Îmi este dor de propria mea eliberare, să simt că sunt liberă și nimic să nu mă poată ține...să simt că pot pluti pe mare ca o barcă ce își cunoaște bine ținta. Îmi este dor să construiesc castele din nisip și să privesc cum vine valul să mi le dărâme fără să mă supăr.
Împart amintirile în găletușe colorate. Le bătătoresc cu lopățica din plastic a indiferenței și fac un castel din el, fix pe malul sufletul meu. Un val de amintiri se aruncă asupra castelului meu, plin de furie, încercând să-l nimicească. Dar...zadarnic: castelul meu e de neclintit. Mintea mea se încăpățânează cu putere și nu vrea să cedeze amintirile din trecut în schimbul celor prezente.
De un lucru sunt sigură: toate m-au ajutat să fiu cine sunt astăzi, așa că nu mai are rost să renunț la ceea ce m-a zidit, chiar dacă a făcut-o într-un mod dureros.
Poate că e momentul de o nouă acceptare...să mă accept așa cum sunt...

                                                                                                                                               Alinador

Octombrie gri

 E un octombrie posomorât. Parcă plânge cerul prin stropii reci de ploaie, iar vântul își face simțită prezența. Nu simți ce rece e afară? Nu mi-ar ajunge cel mai gros șal  și nici cel mai fierbinte cappuccino pentru a-mi încălzi trupul înfrigurat. Nu mi-ar fi de ajuns nici o haină groasă de lână… pentru că inima nu poate fi încălzită cu nimic…cu nimic altceva decât cu iubire. În naivitatea mea de copil, credeam într-o zi că pot găsi căldură în iubirea ta. Dar m-am înșelat amarnic. Nu am găsit-o. 

 Ce păsări călătoare sunt gândurile mele… Parcă ar vrea să plece spre cele mai calde anotimpuri, dar se izbesc  de cutia mea craniană în încercarea lor de a se elibera.  Și încep să se învârtă toate  în interiorul meu, și se frământă de parcă ar fi o cafea ce dă în clocot într-o dimineață friguroasă de octombie. Nu știu cum reușești să-mi ții mereu gândurile captive. Mi le vei elibera vreodată? Mi le vei lăsa vreodată să zboare liniștite? Sau îmi vei ține gândurile ca niște privighetori în colivia sufletului tău ? 

 Octombrie gri… Un picur rece se prelinge pe obazul meu drept. E un strop de ploaie sau e propria-mi lacrimă? Cum îmi voi da seama care e granița dintre lacrimi și stropii de ploaie? Cum îmi voi da seama care e granița la care trebuie să mă opresc  și să te privesc cu ochi de toamnă?  Cândva te rugam să mă înveți să te iubesc…acum te rog să mă înveți să te uit, pentru că singură nu reușesc. Și mă tem că nu voi învăța niciodata…nu atât timp cât privirea ta rece și tomnatică mi se ivește în fața ochilor ca o fatasmă gata să plece pe cărări brumării.  

 Mai bine lasă-mi gândurile libere. Dă-le libertatea să zboare spre cărări de bucurie, spre limanuri de pace, spre pajiști de iubire. Nu mi le mai ține prizoniere, oferă-le libertatea după care tânjesc… 

                                                                                                                Alinador

  
  

  

Toamnă trandafirie sau trandafiri tomnatici

Toamnă trandafirie sau trandafiri tomnatici...nu știu cum să o iau. Dar parfumul lor mă îmbie, cred că pentru ultima dată în acest an. Petalele lor se scutură una câte una, la fel ca amintirile mele adunate în această vară. Toate parfumate și pline de frumusețe, rămân acum așezate într-o cutie destinată amintirilor.
Câte petale roz, albe, roșii, purpurii...iar acum
frunzele galbene le iau locul. Cred că fiecare trandafir are povestea lui și fiecare frunză își are povestea ei. Până și spinii au ceva de spus. Uneori viața e ca un spin. Dar noi trebuie să avem grijă să îl transformăm într-un trandafir parfumat.
Când iubești pe cineva, iubești în totalitate cu tot ce este, cu tot cu spini, cu tot cu frunze, cu tot cu petale. Nimic nu e mai frumos decât iubirea, iubirea care acceptă totul, iartă totul, sacrifică totul. Nu crezi că trandafirii îți spun ceva atunci când își sacrifică viață răpuși de bruma tomnatică? Ei nu se plâng. Noi de ce ne plângem că uneori apar spini în calea noastră? Trandafirii știu că vor înflori mai frumoși la primăvară. Noi de ce nu trăim cu dorința reînvierii din Primăvara de sus ?
Petalele cad obosite în palmele mele reci... E toamnă.
Toamna înseamnă moarte? Nu...toamna înseamnă frumusețe, acceptare, iertare. Toamna înseamnă iubire...iubire trandafirie.

Alinador

Toamnă plină de frumusețe

   Stau la geam și privesc cum stropii mari de ploaie se izbesc grav de geamul casei mele. Din cana mea fierbinte de cappuccino se înalță aburi jucăuși ce vor să iasă prin geamul aburit. Gândul mi se duce spre versurile "Nu sunt decât un abur ce se-nalță,/ un fir de praf îndrăgostit de-o stea, / dar Tu mi-ai pus în suflet o speranță/ ce nimeni altul nu mi-o poate da." (C.I.) Nu sunt decât un abur. Sunt un nimic în căutare de frumos. Dar Dumnezeu a dat sens acestui nimic prin jertfa de pe Cruce. Știu că într-o zi, sufletul meu, asemenea aburilor, își va lua aripile cerești și se va înălța spre Veșnicia după care tânjesc.
   Stropii reci de ploaie pătrund până în străfundul inimii mele și mă fac să privesc toamna cu alți ochi, cu ochii sufletului, căci doar ei văd frumusețea din ploi. În loc să ne plângem că e frig, mai bine am învăța să aducem roade bogate și vrednice. Mai bine am învăța de la frunze că totul este trecător, mai bine am învăța de la ploaie să ne vărsăm în zilele toride pe sufletele înfierbântate de dor, mai bine am învăța de la vânt să trecem frumos pe lângă toți cei pe care-i întâlnim, mai bine am învăța de la păsări să ne înălțăm spre cer cu aripile sufletului, și asemenea lor, să căutăm mereu Soarele Veșnic și Iubitor și să dorim căldura Lui minunată.
   Avem multe de învățat, chiar și de la cele mai mărunte lucruri care ne înconjoară. Să nu ne plângem că e toamnă, ci mai bine să înțelegem că dacă n-ar fi ea, nu ar veni din nou primăvara, și fără toamna suferințelor, nu ne-am putea bucura de Primăvara Eternă pe care o pregătește Hristos celor ce ies biruitori din încercările care vin asupra lor.
   Mulțumesc Domnului pentru încă o toamnă frumoasă și îmbelșugată și mă rog ca El să mă ajute să aduc rod pentru Primăvara Eternă !!

Alinador

Dragă inimă...

Draga mea inimă,

Știu că e toamnă și e frig. Știu că ai vrea să te încălzească razele soarelui așa cum o făceau în vara care tocmai s-a dus. Dar ce raze sunt mai puternice decât Razele Iubirii Celui care te-a creat? Știu că ești o inimă încăpățânată, nu vrei să asculți mereu de Creatorul tău, îți este greu să te încrezi în puterea Mâinilor Lui...dar să știi că numai El știe ce este mai bine pentru tine. Poate acum e greu să aștepți. Dar așteptarea e frumoasă dacă te încrezi în El. Nimic nu rămâne fără răspuns. Mai devreme sau mai târziu, Dumnezeul tău care te-a creat și care ți-a dat glas în pieptul meu, te va face să fii fericită. Și ce motive ai avea să nu fii fericită ? Crezi că îți e prea greu? Privește în jurul tău spre toți cei care așteaptă un miracol pentru a prinde răsăritul următoarei zile. Iar tu nu ai nevoie de un miracol, pentru că întreaga ta viață este un miracol.

Da, ai auzit bine, tu inimă dragă, trăiești zi de zi miracolul de a privi cerul, de a asculta păsările, de a întâlni persoane dragi și de a cânta Celui care te-a creat. Par lucruri mărunte, nu? Și totuși, nu sunt deloc atât de mărunte, ba chiar sunt extraordinar de mărețe pentru că în tine Dumnezeu Și-a vărsat splendoarea Lui și te-a făcut perfectă. Da, o inimă perfectă pentru Cer. Așa că, lasă-L pe Dumnezeu să te șlefuiască și să te dăltuiască, așa cum știe El mai frumos. El știe cel mai bine cum să te aducă la forma perfectă și trebuie să ai încredere în El. Lutul nu se plânge când olarul îl frământă și îl modelează într-un vas de cinste. Nici piatra nu se tânguie când sculptorul lovește cu dalta în ea. Tu inimă, de ce nu taci când Dumnezeul tău te modelează pentru Veșnicia pe care ți-a pregătit-o El? Te rog, nu te mai încăpățâna, lasă-te în mână Lui iubitoare, pentru că doar El știe ce este cel mai bine pentru tine.

Dacă te lași condusă de Dumnezeu, vei vedea ce viitor plin de măreție și frumusețe îți pregătește El, Creatorul tău. Mulțumesc că bați zi de zi în pieptul meu. Învață să bați pentru Cer, pentru Veșnicia care te așteaptă la Hristos.

                                                                                                                                                   Alinador