Repaos pentru suflet

De când eram în studenție nu știu decât să alerg. Nu, nu ca sport. Alerg dintr-o parte în alta de dimineață până seara. Vin acasă, mănânc ceva rapid, apoi plec iar în altă direcție. Colegele mele de apartament care îmi cunosc stilul de viață, îmi repetă întruna să-mi iau o zi să stau și să mă odihnesc, fără să mă mai concentrez pe treburi. "Nu am timp de stat"- le răspundeam grăbită, și fugeam iar în treburile mele. 

Să nu se înțeleagă greșit, lucrurile acestea nu erau rele, ba chiar îmi aduceau o împlinire aparte. Doar că dimineața când îmi suna alarma, aș fi dat orice să-mi mai prelungesc somnul măcar cu jumătate de oră, pentru că noaptea mi-a fost prea scurtă...

Dar iată că a venit vremea ca Dumnezeu să pună lumea pe pauză. Am fost și eu indignată că va trebui să stau un timp fără să fac nimic special. Cel puțin asta credeam eu, dar lucrurile speciale abia acum se petrec. Adevăratul "tu" ești atunci când nu te vede nimeni. Și cum sunt eu în perioada aceasta când singurele persoane care mă văd acum sunt cei din familia mea? Adevărul este că la început mi-a fost greu, dar aveam nevoie de acest repaos. Aveam nevoie să mă retrag în intimitatea mea cu Dumnezeu, să închid ușa camerei și să mă adâncesc în El. Și nu știu cât am reușit eu să mă apropii de Dumnezeu în această perioadă, dar El sigur S-a apropiat de mine. El a venit ca un susur blând și m-a îndemnat să nu mă tem. Nu sunt eu o fire prea curajoasă, dar știu că dacă mă îngrijorez, nu va schimba cu nimic situația. 

În seara asta am primit un citat care m-a copleșit și pe care aș vrea să-l notez pe tăblița inimii mele:

"Toate lucrurile pe care nu le înțeleg le las la o parte, și Doamne, vei putea să mi le explici mai târziu. Vom avea toată eternitatea la dispoziție ca să vorbim despre ele. Nu este nevoie să mi le explici acum ci aleg să cred că ești bun și că vei face ca toate lucrurile să lucreze spre binele meu. Tu ai cele mai bune intenții pentru mine."

Nimic de adăugat... În tot vacarmul acestei lumi, îmi doresc să fac liniște în interiorul meu, căci Dumnezeu nu stă acolo unde este haos. El iubește locurile retrase, tăcute și liniștite. 

Dacă am reușit ceva în aceste zile de panică globală, a fost să fac liniște în sufletul meu. Îmi doresc să-L las pe Dumnezeu să-mi vorbească mai mult, iar eu să vorbesc mai puțin. Îmi doresc ca în rugăciunile mele, să plâng mai mult decât MĂ plâng. Și îmi doresc să rămân pașnică, știind că El e stăpân și pe trecutul meu, și pe prezentul meu, și pe viitorul meu. El le are pe toate în grijă și știe ce este mai bine pentru sufletul meu îngrijorat.

Nu-L mai rog pe Dumnezeu să-mi răspundă ca toate întrebările mele. Nu-L mai rog să-mi arate de ce am eșuat pe unele planuri. Și nu-L mai rog să-mi arate cum va arăta viitorul meu. "Ajunge zilei necazul ei". Însă acum pot să-I mulțumesc și pentru înfrângeri, la fel ca pentru realizări. Pot să-I fiu mulțumitoare pentru lacrimi, la fel ca pentru bucurii. Și pot să mă bucur de tot ce altă dată îmi aducea întristare și suspin. Știu că vrăjmașul stă la pândă și abia așteaptă să cad iar în nemulțumire și să mă plâng iar de ce nu e bine în viața mea. Dar toți avem o luptă de dus. Și atât timp cât Dumnezeu luptă pentru mine, nimic nu mă poate lua de lângă El. Însă pentru asta trebuie să duc eu o luptă cu mine însămi. Să aleg să-L las pe Dumnezeu să lupte alături de mine și să înțeleg că doar împreună cu El voi ieși biruitoare. 

"Atunci când ne putem iubi și ne putem ruga în ciuda oricăror suferințe, biruința este câștigată."

(B. H. Stowe).

Doamne, ajută-mi să nu uit ce m-ai învățat în aceste zile de când #stauacasă!

Pe un alt drum

Anul acesta parcă nu îndrăznesc să reflectez la ce a însemnat 2019 pentru mine. Parcă nu am destul curaj să scriu despre ce am învățat în acest an. 

Nu a fost un an ușor, de ce să mă mint? Dar a fost un an plin...

Am început anul cu un sentiment de bucurie. Știam că urmau multe schimbări în viața mea, așa că eram pregătită să înfrunt tot ce avea să vină pe parcurs. 

Am călătorit în cealaltă parte a lumii ca să-mi împlinesc un vis pe care îl aveam din facultate. Dar abia când am ajuns în America, am înțeles că ne dorim atât de mult ceva, încât, atunci când în sfârșit îl obținem, nu ne este de niciun folos. 

“O, deșertăciunea deșertăciunilor!” - zice Eclesiastul... totul este deșertăciune, iar anul acesta am înțeles cel mai bine acest lucru. Am înțeles că noi ne facem planuri dar numai voia lui Dumnezeu se împlinește.

Mi-am făcut și eu planuri. De ceva timp, nu îmi mai fac planuri fără Dumnezeu. Planurile mele erau hotărâte de El, sau cel puțin așa credeam eu. Însă Dumnezeu a trebuit să mi le dărâme pe toate la pământ ca să înțeleg și mai mult că trebuie să devin dependentă de El. Numai de El.

Sunt lucruri pe care nici acum nu le înțeleg. Dar le accept. În perioada aceasta m-am gândit mult la cei trei magi. Fiind cititori în stele, și aflând că se va naște un Împărat, s-au dus să-L caute la curtea lui Irod. Unde poți căuta un Prinț? Bineînțeles că Îl cauți la curtea regală. Dar El nu era acolo, drept dovadă, Irod nici nu știa că avea să Se mai nască un Rege în acel ținut. Ba chiar auzind acestea, s-a tulburat în inima lui și a încropit un plan mișelesc: “Duceți-vă de căutați cu de-amănuntul despre Prunc, și când Îl veți găsi, dați-mi și mie de știre, ca să vin și eu să mă închin Lui”

Magii, în sinceritatea lor, l-au crezut pe Irod, însă Dumnezeu nu lasă lucrurile așa. Noaptea li se arată Dumnezeu în vis și le spune să se întoarcă acasă PE UN ALT DRUM. M-am gândit mult la acest lucru...

Anul acesta Dumnezeu mi-a spus și mie să o iau pe un alt drum. Dar nu am înțeles glasul Lui. Nu am înțeles de ce mi-ar cere mie Dumnezeu asta, când drumul pe care mergeam era unul atât de frumos. Nu am înțeles de ce trebuia să renunț eu la unele lucruri, și să merg iar printr-un pustiu ca să învăț iarăși niște lecții. Și văzând că eu nu puteam înțelege, Dumnezeu mi-a schimbat direcția de mers:

Reconfigurare traseu...și totul s-a prăbușit. Merg fără să cunosc drumul pe care am pășit. Dar am devenit dependentă de Dumnezeu. 

A fost anul cu cele mai înlăcrimate rugăciuni, iar asta m-a apropiat și mai mult de Cer. Și chiar dacă în fața mea e ceață, chiar dacă uneori e viscol, chiar dacă iarna își pune amprenta pe sufletul meu, totuși Îl caut pe Dumnezeu în orice vreme.

Anul trecut mi-am dorit un 2019 îngenuncheat. Dar nu știam că pentru a experimenta asta, Dumnezeu avea să dărâme toate planurile mele și tot ce îmi propusesem eu, doar ca să mă facă să înțeleg că trebuie să-L pun pe El pe primul plan în viața mea...

Acum merg pe un alt drum, dar știu că pe acest drum sunt în siguranță dacă rămân lângă Dumnezeu. Sunt dureri pe care îți vine să le strigi, pe unele le ții ascunse în suflet, iar pe unele doar le plângi. Le plângi în fața Lui și Îl rogi pe El să le vindece. Așa sunt și durerile pe care le-am avut în acest an. Domnul meu le știe pe toate și sunt liniștită în brațul Lui. Mă consider o persoană încăpățânată, și asta mi-a adus mereu suferință. Acum vreau doar să accept voia Lui, chiar dacă nu o înțeleg. Vreau să-L las pe El să aducă vindecare peste orice rană și pace peste orice suflet zbuciumat. 

Aș putea scrie un roman despre ce a însemnat 2019 pentru mine... dacă ar fi să îl caractez într-o singură sintagmă, l-aș numi “Un drum nou”. Dar atât timp cât Dumnezeu rămâne la cârma vieții mele, am certitudinea că totul este în control. Nu știu pe unde duce acest drum, dar știu că duce spre Cer. Și mai știu că El merge înaintea mea și îmi așază indicatoare pe fiecare drum, si la fiecare intersecție pe unde nu știu încotro să o iau. 

Uneori aș vrea ca Domnul să îmi ia toate amintirile acestui an, sau cel puțin pe cele mai puțin plăcute. Dar la sfârșitul vieții mele, cum voi putea eu citi colecția de cărți dacă sar peste un volum? Nimic nu ar mai avea sens. Ce vreau acum, e să păstrez  în inima mea tot ce a însemnat acest an: și bucurii și întristări, și persoane care au plecat și care au rămas, și belșug și lipsuri... toate m-au adus mai aproape de El, iar pentru acestea nu pot decât să Îi mulțumesc...

Ce îmi doresc de la 2020? 

Să rămân sub Crucea Lui și să mă supun voii Sale când îmi va spune să o iau PE UN ALT DRUM...

de restul Se va ocupa Dumnezeu...

Aș vrea să fiu iubire

Doamne, iar am uitat să învăț să iubesc. Am uitat să aleg să iubesc și m-am axat pe durerile mele. M-am uitat apoi în jur și am văzut oameni mai răniți ca mine. Am văzut oameni cu inima în bucăți și cu un trup atât de fragil, încât doar o bătaie a inimii îi mai ține în viață. Am văzut oameni atât de deznădăjduiți, încât au spus că ei nu merită să trăiască. Și am văzut oameni care își purtau rănile tăcuți, fără să strige din toți plămânii că îi doare. Iar eu ce am făcut, Doamne? Am rănit, am lăsat durere în inimile celor din jur și în loc să alin, mi-am înfipt și mai mult pumnul în inima lor.

M-am rugat de multe ori să mă faci o binecuvântare pentru cei pe care Tu i-ai trimis în viața mea cu un scop. Dar de fiecare dată am lăsat mai mult indiferența să mă conducă. Și am plâns atât de tare că mă dor înfrângerile mele, încât am uitat de rănile Tale. Am uitat, Iisuse, că Tu ai murit tocmai ca eu să nu mai simt durere. Tu ai purtat deja poverile mele și ai numărat fiecare lacrimă a mea. Sunt atât de păcătoasă! Am strigat că nu mai cred în minuni, și am uitat că Tu ești cea mai mare Minune din viața mea și poți face câte minuni vrei. Am uitat că la Tine totul este cu putință și totul capătă sens când Te las pe Tine să conduci viața mea.

Iartă-mi, Doamne, strigătele de durere. Acum văd cu adevărat cât de binecuvântată sunt. Văd că Tu ești cu mine, chiar dacă nu știu pe unde mă conduci. Și nici nu trebuie să știu, atât timp cât drumul pe care merg are la final destinația Veșnicie.

Doamne, fă-mă o lumină a Iubirii Tale! Fă ca mâinile mele să mângâie, în loc să lovească. Fă ca ochii mei să privească cu blândețe, în loc să privească cu repulsie. Fă ca picioarele mele să meargă spre inima celui îndurerat, și nu spre ceea ce-mi place mie. Fă, Doamne, ca urechile mele să asculte durerile, și nu să fug când alții strigă după ajutor. Și fă, Doamne, ca inima mea să iubească oricând, necondiționat, și fără încetare. Fă ca inima mea să fie gata de jertfă și să meargă până la capăt, crezând cu putere că la capăt mă vei aștepta Tu cu brațele deschise.

Într-o lume plină de ură, fă-mă iubire. Într-o lume plină de ploi, fă-mă curcubeu. Și într-o lume plină de întuneric, fă-mă o lumină către Cer. Fă ca la sfârșitul vieții, când cei îndurerați vor ajunge la Tine, să poată spună despre mine:"Ea mi-a fost alături atunci când toți m-au părăsit."

Din anotimp în Anotimp

Septembrie își lasă ușor mantaua pe trupul meu obosit de atâta alergat. Frunzele îmi pătrund în vene și pulsează spre inima mea cel mai colorat anotimp. Gândurile mele sunt iar ca niște păsări în furtună, și parcă nu își găsesc adăpost nicăieri. Totul e rece. În mine inima parcă e amorțită, a uitat iarăși ritmul Cerului senin. Mintea mea e acoperită de nori. Am plecat în căutarea Soarelui de care am nevoie ca să supraviețuiesc și acestei toamne lungi, ce-mi stă în față.

O rază de Soare mă mângâie și mă agăț de ea cu toată speranța că nu voi amorți iarăși în ger. Abia am clipit de câteva ori și încă o vară s-a dus. Acum e timpul să culeg roadele așteptării de altă dată. Rodul meu e tot puțin, dar e udat cu lacrimi și cu rugăciuni, din serile calde de vară. Acum e timpul să las bucuria să-mi pătrundă în inimă și să mă minunez de încă o toamnă plină de frumos.

Știu că nimic nu se întâmplă fără voia Lui. Știu că orice anotimp este rânduit de Dumnezeu și El este Stăpânul oricărui timp și oricărei vremi. El le are pe toate în planul Lui și le duce pe toate la împlinire. În Dumnezeu e ordine și armonie, așa cum toamna are armonia ei. El este Dumnezeul disciplinei și vrea ca noi să învățăm că nimic nu poate trăi în haos. Inima noastră are evoie ordine. Totul trebuie să își aibă locul lui, timpul lui și toate sunt frumoase când le lăsăm în mâna lui Dumnezeu.

Vântul puternic mă doboară. Îmi închid fereastra prin care mi-am adunat mii se raze de Soare în suflet. Acum mă adăpostesc la umbra aripilor Lui. Domnul este tăria mea. El mă face să trec din anotimp în anotimp, până voi ajunge în Primăvara Eternă.

                                                         Alinador

La țărmul mării mele

Îmi aduc aminte cu emoție de marea învolburată a sufletului meu. Îmi amintesc de furtunile din vară în care sufletul meu a fost inundat și nu aveam unde să mă adăpostesc. Nu aveam niciun loc unde să fug și să scap.  Nu era nimic să-mi scape sufletul de apele în spume. Și când credeam că voi pieri în cea mai adâncă apă, ai apărut Tu, Soare minunat. Tu mi-ai acoperit sufletul zdrobit cu aripile Tale puternice și mi-ai spus că mă pot adăposti la umbra aripilor Tale. Acolo nicio furtună nu m-a mai putut atinge. De acolo niciun val nu m-a mai putut zdruncina.

Dar ce s-ar fi ales de mine dacă nu apăreai Tu la țărmul mării mele, când simțeam că apele mă fură în vâltoarea lor? Ce aș fi fost dacă nu erai Tu, cu puterea Ta cerească să mă ascunzi în Tine?

Strigam cu disperare după ajutor. În noaptea strâmtorărilor mele, când furtuna își făcea simțită prezența tot mai intens deasupra mea, am simțit Dragostea Ta care îmi spunea să nu mă tem căci Tu ești cu mine. Tu, Doamne, ai ascuns sufletul meu răvășit în brațele Tale puternice și ocrotitoare. Tu ai purtat de grijă vieții mele și mi-ai îngrijit sufletul zdrobit. Ție îți datorez toată recunoștința pentru ceea ce ai făcut în viața mea. Tu, Dumnezeule, meriți toată lauda, că nu mi-ai lăsat sufletul în locuința morților.

Tu mi-ai schimbat jalea în bucurie și suferința în cântec. Tu ai fost cel care S-a îngrijit de mine și mi-ai făcut un adăpost pe care furtunile acestei lumi nu îl mai pot clătina, pentru că Tu ești Stânca pe care stau acum.

Adeseori furtunile încă amenință sufletul meu, chiar dacă este adăpostit în Tine. De multe ori grijile lumii mă fac să cobor de pe Stânca mea, mă fac să mă afund iarăși în valuri năprasnice. Nu mă mai lăsa Doamne, să cad. Nu mai lăsa sufletul meu să fie biruit de întristări și de furtuni care pier. Nu-mi lăsa ființa neacoperită de aripile Tale, căci dacă aripile Tale se retrag, furtunile apar din nou și îmi inundă sufletul, lăsându-mi-l iarăși zdrobit.

Ajută-mă Doamne, să nu mai privesc la valuri. Ajută-mă să văd doar brațul Tău pe care mi-l întinzi mereu cu atâta bunătate. Ajută-mă să privesc la cerul senin pe care l-ai adus în viața mea. Și fă-mă să înțeleg că de lângă Tine, niciun val nu mă poate smulge.

                                                       Alinador

Pași spre Cer

Mă uit spre Cer iar inima îmi bate cu mai multă putere când mă gândesc că Cel care a creat cerul, a creat și inima mea. Dumnezeu, în nemăsurata Lui înțelepciune, m-a creat după chipul și asemănarea Lui (Geneza 1:26) și a pus în mine dorul după Veșnicie (Eclesiastul 3:11).

Privesc ades spre bolta înstelată și mă gândesc că e imposibil ca ceva atât de uimitor să nu aibă un Creator Măreț! (Psalmul 19:1) Și El, Care știe totul despre univers și tot ce este în el, cunoaște și inima mea. Știe că sunt vulnerabilă, iar atunci, mă ia în brațe și îmi spune cele mai frumoase cuvinte de Iubire. Și dacă nu ar fi rănile din palmele Lui, aș crede că îmi vorbește numai cu vorbele calde. Dar El îmi vorbește cu fapta când îmi mângâie sufletul răvășit de atâtea griji.(Psalmul 94:19)

Dragostea Lui întrece imaginația mea. Ce mă uimește la Acest Iisus, este că rămâne aproape de mine chiar și atunci când eu Îl resping. De multe ori voiam să plece de lângă mine, știam că nu Îi merit Iubirea. Atunci, ca și Sfântul Petru de altă dată, am zis și eu: "Pleacă de la mine, Doamne, căci sunt un om păcătos!" (Luca 5:8). Iar eu chiar aveam motive să spun asta. Însă El a rămas. Când eu băteam piroane în Mâinile Lui Sfinte, El mă mângâia și mă privea cu iubire. Când toți au plecat și m-au lăsat în durere, credeam că și El va pleca. Dar El a decis să rămână, pentru că El este credincios în toate lucrurile, iar asta m-a minunat nespus.

Nu-L pot defini pe Dumnezeu. Nimeni nu a reușit să o facă. Însă știu că cel mai bine Îl definește Iubirea.(1 Ioan 4:8) Iubirea fără măsură, curată, suavă, plăcută, afectivă, iubirea care merge până la capăt. El are o iubire care spune:"Toți te-au părăsit? Eu nu o voi face. Rămân aici lângă tine. Nu plec fără tine."

Încerc mereu să fac pași spre Cer căci sufletul îmi arde de dorul de a-L întâlnit. De multe ori greșesc și alunec din nou ca un copil care abia învață să meargă. Atunci, El iarăși plin de iubire, mă ia de mână și îmi șoptește blând:"Mai încearcă o dată. Eu sunt aici să te sprijin". Și atunci, mai plină de încredere, mă ridic și încep să fac pași spre El. Apoi încep să alerg tot mai mult, și dintr-o dată, parcă plutesc. Aripile mele, despre care credeam că sunt frânte, acum mă ajută să zbor spre Domnul meu, după care tânjește fiecare strop din ființa mea. El mi-a întărit făptura și m-a învățat zborul spre Înălțimi. Dumnezeul meu în care mă încred, mă face zi de zi să-L caut tot mai cu sete și să fiu lacomă după cuvântul Său. (Psalmul 119:131)

Ce minune e să am pe Cineva pe care să mă pot sprijini. Ce bine e să am o nădejde că într-o zi, zborul meu va sparge galaxiile și va ajunge în Porțile Veșniciei, unde mă așteaptă El, Preaiubitul inimii mele bolnave de dor. Ce măreție să știu că cetățenia mea nu este aici în această lume(Filipeni 3:20), ci Acolo unde îngerii înconjoară tronul de Har al lui Dumnezeu și unde toți cântă cea mai frumoasă cântare de Iubire!

Iisuse, nu mă lăsa să mă limitez la acest pământ trecător. Ajută-mă să zbor mereu, să alerg, să merg, să pășesc, să mă târăsc, dar să nu mă opresc niciodată din a merge spre Cer.

Poveri care ne dor

Trăim purtând cu noi sarcini și poveri ce parcă nu se mai sfârșesc. Mii de încercări apar la tot pasul și parcă te întrebi: Cum Iosif a putut fi biruitor și eu nu? El de ce a putut să își ierte frații care l-au vândut, iar eu mă răzbun?  Cum a putut el să se păstreze curat iar eu parcă nu am puteri să depășesc anumite obstacole?

Din ziua în care ne naștem începem deja să purtăm o cruce pe acest pământ. Până în ziua Veșniciei, purtăm cu noi poveri ce apasă tot mai greu asupra noastră. Ne dor atâtea lupte, atâtea căderi, atâtea înfrângeri de care am avut parte de-a lungul anilor. Și toate le ducem chinuiți și împovărați în spate, ani în șir. Ne luptăm din răsputeri să le lăsăm dar parcă nu putem.

"Și aruncați asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El Însuși îngrijește de voi." (I Petru 5:7). Îți subliniezi acest verset și altele asemănătoare lui. Le scrii pe tăblița inimii tale. Îți faci cartonașe pe care le lipești pe perete, îți printezi semne și le așezi frumos în Biblie. Poate așa vei reuși să împlinești versetul de mai sus. Dar nu ține mult. O zi, două și apoi... Iar ești dărâmat, iar ești învins și doborât. Te simți singur și strigi cu putere, dar nimeni nu te aude. Parcă Cerul e închis iar tu te lupți să scapi de durerile pe care le porți.

Începi să plângi în hohote. Strigi și mai tare spre Dumnezeu să nu te lase în necaz. Pământul pe care stai e ud de atâtea lacrimi. Biblia îți este umezită și ea. Ochii tăi nici nu mai pot desluși ce este în față din cauza atâtor lacrimi. Și dintr-o dată se face liniște în sufletul tău. Cerul se deschie, iar de sus ți se întinde o mână iubitoare. Două brațe puternice se apropie în taina serii de tine. Cineva îți cuprinde fața în palme, îți șterge obrajii înlăcrimați, îți sărută fruntea asudată și te cuprinde la Sânul cel mai cald și iubitor. E Scumpul tău Mântuitor. Credeai că te-a uitat. Credeai că porți singur poverile, dar ai uitat să fii liniștit că El Se va lupta pentru tine. Ai uitat că dacă Îl chemi, El îți va veni în ajutor.

O, suflete! Câte poveri mai poți purta? Până unde mai poți merge cu atâtea dureri neîmpărtășite? Ai atâtea vise pe care nu le-ai spus nimănui de teamă că nu se vor împlini. Ai atâtea frici pe care le porți cu teama că te vor împiedica să ajungi unde trebuie. Însă Dumnezeul tău nu te-a uitat! Fă un pas spre El și vei vedea ce minuni poate face Dumnezeu. Prăbușește-te zdrobit la picioarele Crucii Lui, cu toate poverile tale
.

"...De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roșii ca purpura, se vor face ca lâna."Isaia 1:18). O, ce promisiune solemnă! Toate intristărilor tale vor fi aruncate în marea uitării. Toate poverile tale vor fi luate asupra Lui și în locul lor vei primi pacea Lui cea Sfântă. El îți va șterge lacrimile și din ele vor înflori cei mai frumoși crini ai Iubirii. Și pentru toate acestea, El a plătit deja prețul pe Cruce. Deci, vino la El ca să primești despovărarea inimii tale! Vino și spune-i Lui orice durere de a ta.

Domnul nu te-a uitat. El doar te modelează pentru o lucrare de nespus! Crede numai!

Cu un pas mai aproape de Cer

"Viața se trăiește privind înainte și se înțelege privind înapoi" (fr. Traian Dorz)

Te las în urmă, 23...
Ai fost un an minunat. M-ai învățat să mă încred mai mult în Dumnezeul meu care este Dragoste.  Nimic nu ține veșnic, de aceea și tu ești gata să pleci și trebuie să te las. Alte persoane te așteaptă să le bucuri cu prezența ta.
M-ai învățat să nu mă tem de ridurile din colțul ochilor, să nu mă tem de examene picate, de drumuri întunecate, de neîmpliniri și de vise năruite. M-ai învățat că trebuie să las totul să vină de la sine, că anii sunt doar un număr și că în viață nu ai certitudinea că vei ajunge ziua de mâine.

M-ai învățat să privesc mai mult spre Cer și mai puțin pe pământul acesta plin de îngrijorări. Și m-ai învățat să fac din Dumnezeu Prietenul tinereții mele și să Îl iau cu mine oriunde merg.
M-ai ajutat să discern lucrurile și să cred că binele va triumfa. Într-o lume plină de întuneric, m-ai făcut să învăț că trebuie să fiu o lumină ruptă din Soare. M-ai învățat să nu mă mai întristez când mai trece un an din viața mea, și să las lucrurile să-și urmeze cursul.

Te las în urmă, 23. Alături de tine am experimentat cele mai frumoase trăiri. Alături de tine am învățat să prețuiesc oamenii cu care mă intersectez și să le ascult povestea. Cu lacrimi în ochi am privit la tot ce am trăit alături de tine. Sper că mi-am învățat lecțiile.
Urmează o altă cifră. 24 îmi bate la ușă, și e gata să mă învețe cele mai frumoase lucruri. Dar mă întreb, oare eu sunt gata să le primesc? Sunt gata să mă jertfesc și să accept totul fără să mă supăr și fără să cârtesc?
Mă simt copleșită și binecuvântată. Nu toți au privilegiul de a ajunge acești ani. Unii se duc prea curând. Prea curând pentru noi, care suntem dependenți de ceas și calendar, și uităm că Dumnezeu numără altfel anii. La Dumnezeu timpul este diferit și nu înțelegem că noi trebuie să ne reglăm ceasul după timpul Lui, și nu invers.

Ce îmi doresc (de) la 24?
Mai puține pentru mine, mai multe pentru cei din jur. Îmi doresc o lume în care să dăinuie iubirea și înțelegerea. Știu că pare SF dar se poate. Cu jertfă, cu dăruire, cu răbdare, cu înțelegere. Îmi doresc să aud oamenii bucurându-se de ceea ce au, și nu să se plângă de ce nu au. Îmi doresc să acceptăm odată pentru totdeauna că fiecare dintre e noi  e unic și nu trebuie să ne comparăm între noi. Și îmi doresc să înțelegem că e mai bine să se facă voia lui Dumnezeu decât voia noastră. Îmi doresc să zâmbim mai mult și să ne îmbrățișăm cald.

Mergi, dragul meu 23. Îți dau drumul să zbori spre cei care te așteaptă. Mergi și învață-i tot ce m-ai învățat pe mine. Spune-le să nu se teamă de trecerea anilor, nici să grăbească trecerea lor. Învață-i pe oameni să se bucure de AZI, Mâine nu ne aparține. Ajută-i pe oameni să înțeleagă faptul că totul se învață în timp, și nu într-o noapte (excepție fac studenții în sesiune:)) )

Vino, 24. Sunt pregătită să te primesc, chiar dacă mai adaugi un rid pe fruntea mea. Sunt gata să primesc tot ce vrei să mă înveți, fie în bucurie, fie în dureri. Sunt gata să te iau de mână și să zburăm spre Cer. Acum sunt cu un an mai aproape de Veșnicie.
Ăsta da motiv de bucurie!

🤗

Să trecem prin durere

Alegeri greșite, decizii neinspirate și pași grăbiți, toate ne conduc spre un abis din care ne e greu să mai ieșim.
- Cum mai ești?
- Am trecut peste...
Am întâlnit atât de des această replică încât nu o mai cred. Și eu mi-am spus-o. Și nu mi-am dat seama că nu este despre a trece PESTE, ci despte a trece PRIN durere. Ne amăgim când spunem că am trecut peste, când de fapt noi trebuie să trecem prin anumite stări și dureri. Cum să ne maturizăm dacă noi îl luăm în brațe pe acest "PESTE" care credem că ne face traiul mai ușor? Dar în esență nu e așa. Abia când treci prin durere poți spune că ți-ai învățat lecția. Abia când treci prin suferință începi să înțelegi că totul capătă sens, că nimic nu este întâmplător, iar în același timp, înțelegi că nimic nu este mai benefic pentru sufletul tău, decât furtuna în care ești așezat.
Vrem să ne descotorosim cât mai repede de dureri. Vrem să le aruncăm în marea uitării și să fim fericiți. Dar uităm prea ușor că suferința ne ține aproape de Hristos și aproape unii de alții. Uităm că în suferință, rugăciunea e mai fierbinte, cântarea mai înălțătoare,  părtășia mai închegată. Iar Hristos nu este nicicând mai aproape de noi, decât în suferință.
Când omul a păcătuit, Dumnezeu i-a spus lui Adam că prin sudoarea frunții își va câștiga existența, iar Evei, prin dureri va aduce viața pe lume. De ce i-a dat Dumnezeu suferința omului? Pentru că prin suferință omul avea să se lege de Dumnezeu. În necaz, omul Îl roagă pe Creator să îi vină în ajutor.
-Cum mai ești?
-Am trecut prin... A fost greu, a durut, dar cu Dumnezeu am reușit. Acum pot zâmbi chiar și în necaz.
Despre asta e suferința, nu despre a trece peste...

Photo: Ionel Zdr

Anul care trebuia să fie

Privesc în urmă peste ceea ce am numit "Anul 2018"E vremea bilanțurilor. Oamenii trag linii peste linii, socotesc, împart, adună și văd cu ce au rămas. Este și vremea mea acum.
Aș putea scrie o carte despre ce a însemnat acest an pentru mine. Nu voi spune că a fost un an perfect, un an miraculos, un an fabulos. Deși a fost, dar nu voi spune asta. Nu voi spune nici că a fost un an cu cele mai cumplite încercări din viața mea, chiar dacă și asta e adevărat. Voi spune doar că a fost un an așa cum trebuia să fie. Nici mai bogat, nici mai sărac, nici mai înălțător, nici mai josnic.
Am început anul pe genunchi și cu vechea promisiune: Doamne, de acum o să... Sau nu o să mai... Însă nu mi-am ținut promisiunile, pentru că vicleanul are mereu grijă să lovească în cel mai sensibil punct.
A fost anul în care am fost înconjurată de cei mai dragi prieteni și am simțit rugăciunile lor în cele mai josnice stări ale vieții mele. Am simțit fiecare îndemn de al lor și fiecare promisiune când mi-au spus:"Ne vom ruga pentru tine..." iar ei, spre deosebire de mine, și-au ținut promisiunea.
Am călătorit mult. Iubesc să călătoresc și nu ratez nicio oportunitate de a-mi umple jurnalul de călătorii cu aventuri minunate. Am căutat să învăț ceva din fiecare loc prin care am trecut, de la fiecare persoană cu care m-am intersectat, și de la fiecare copil pe care l-am îmbrățișat. Am încercat să văd dincolo de valorile acestei lumi și mi-am spus cât mai des că am preț în ochii lui Dumnezeu. Am încercat să le-o spun și altora. Unii m-au crezut, alții nu. E decizia lor.
A fost anul în care am plâns cel mai mult, dar și anul în care am zâmbit din noroi(la propriu. Prietenii știu de ce). Când nu înțelegeam de ce eu trebuie să trec prin cele mai grele momente, Dumnezeu mi-a spus în mii de feluri să stau liniștită că El are un plan cu mine. Și așa a fost. Am învățat că pentru a construi ceva rezistent și de calitate, trebuie să dărâmi tot ce e putred și nefolositor. Așa a făcut și Dumnezeu în viața mea. A trebuit să dărâme toate planurile mele care nu erau după voia mea, ca apoi să facă din inima mea o cetate invincibilă.
Uneori am stat prăbușită în lacrimi și nu mă puteam ridica din propriile mele dureri. Dar Dumnezeu a fost acolo. M-a luat în brațe, m-a spălat, mi-a legat rănile și m-a ferit de ger. L-am simțit ca pe un Prieten chiar și atunci când nu știam ce drum să aleg. El m-a îndrumat și toate deciziile pe care le-am luat împreună cu El mi-au fost bune. Unde am ales de capul meu, iar a trebuit ca El să intervină și să dărâme tot.
A fost anul în care am înțeles că degeaba mă opun. Când Dumnezeu are un plan cu mine, nimic nu Îl poate împiedică să Și-l ducă la împlinire. Și e atât de frumos să realizezi asta și să faci pace cu tine însuți!
A fost anul în care am văzut prima oară marea(Neagră, că altele le văzusem deja). Stăteam la apusul soarelui și nu mă săturam să mă minunez de Frumusețea lui Dumnezeu. Da, Dumnezeu e frumos ca marea. Numai El putea crea ceva atât de uimitor. Răsăriturile pe plajă îmi aminteau în fiecare zi că Bunătățile Domnului nu se sfârșesc, îndurările Lui nu sunt la capăt, ci se înnoiesc în fiecare dimineață. Pentru cine, Doamne, toate acestea? Pentru o mână de țărână? Și totuși, dacă nu eram decât țărână, Dumnezeu niciodată nu Și-ar fi părăsit Slava Lui pentru mine.
A fost anul cu cele mai multe tabere bifate, și asta tot prin îndurarea Domnului. Nimic nu a fost mai frumos decât să înțeleg că darul meu nu mi-a fost dat pentru mine, ci pentru bucuria celor din jur. Nu a fost ușor să înțeleg de ce eu, de ce tocmai mie mi-a dat Dumnezeu un dar așa măreț. Însă am acceptat pentru că nimic nu modelează mai frumos decât Mâinile Creatorului meu Drag.
Mi-am făcut prieteni noi, unii din cei vechi s-au dus, iar alții au decis să rămână și în acest an. Se pare că Dumnezeu are planul Său și aici. Nimeni nu apare în viața noastră întâmplător. De la fiecare om am avut de învățat ceva. Poate că acum nu știu ce am învățat de la fiecare, dar la vremea potrivită, sunt singură că mă voi folosi de resursele acelor oameni, pentru a face față anumitor situații.
Am stat mai mult în preajma albinelor și am rămas uimită de câte lucruri am putut învăța de la niște făpturi atât de minuscule.
Am fost pe munți, iar acolo, aproape de stele, m-am simțit atât de mică. Și iarăși mi-am amintit că am preț în ochii Lui, să nu uit asta niciodată.
Am cules frunze și le-am presat în jurnal, am scris poezii pentru prieteni dragi, am oferit zâmbete celor ce uită cum e să-ți arcuiești buzele în sus, chiar dacă un zâmbet nu schimbă lumea.
Mi-am schimbat locul de muncă. L-am cunoscut pe V, care e un copil extraordinar și care mă uimește zi de zi cu replicile lui geniale. Am devenit prieteni și îmi face placere să hoinărim pe străzile Iașului și prin Copou.
Am ajuns iar în țara mea preferată, Elveția. Încă am impresia că a fost totul doar în mintea mea. Doamne, dacă a fost un vis, nu vreau să mă trezesc niciodată!
Am cunoscut persoane care îmi dau energie numai când le văd. Mi-am făcut niște prieteni atât de minunați în Copou, încât mă simt ca într-o familie cu ei.
Am vrut să încerc viața de cămin. E ultimul meu an de studenție și am zis, de ce nu? Am primit niște colege de cameră deosebite. Am avut o reticență față de cămin. Acum îmi e dor de locușorul meu în care mă simt ca acasă.
Am trecut peste multe frământați, eșecuri, căderi, înfrângeri. M-am bucurat de fiecare lucru pe care mă făcea Dumnezeu să îl înțeleg. Și încă mă bucur când văd ce Minunat e El.
M-am bucurat de frumoasele seri de colinde, de orele multe de somn (chiar aveam nevoie de ele), de mica mea bibliotecă, de familia mea, de prietenii mei, de pisica mea, de agendele mele. Ce copil sunt! Chiar mă simt ca un copil.
Am multe motive pentru care să Îi mulțumesc lui Dumnezeu. Când Dumnezeu îngăduie să treci prin inundații când îți pune bariere pe plan emoțional, când părinții tăi erau la un pas de a trece în Veșnicie, mai poți să fii mulțumitor? Poate că nu ți-a fost anul cum voiai, însă a fost așa cum trebuia să fie. Poate nu ai primit ce ai cerut, nu ți s-a împlinit o rugăciune, ți s-au năruit visele. Nu poți fi mulțumitor. Și totuși, El pe cruce, rostea:"Tată, iartă-i căci nu știu ce fac"
Ți se pare greu să te încrezi în El? E greu să Îi ceri Lui părerea în orice situație când tu vrei să faci de capul tău. Și totuși, Daniel, din groapa cu lei s-a increzut în Dumnezeu. Poate ți se pare o poveste învechită, dar istoria se repetă cu fiecare om ce își pune nădejdea în El, indiferent de situație.
Ce vreau să spun cu aceste gânduri este că trebuie să ne facem inima să bată pentru Cer. Sunt multe fete triste că sunt singure. Uneori și eu sunt. Însă legământul meu cu Hristos a fost"Doamne, Te voi urma indiferent dacă... " nu a fost" Doamne, Te voi sluji doar dacă... "Ce am învățat în acest an, a fost faptul că Dumnezeu nu este o fabrică de îndeplinit dorințe. El este un Dumnezeu al prieteniei și ne vrea să-I fim aproape și când suntem în necaz ca Iov, nu doar în belșug. Oare dacă un înger de al Domnului s-ar uita pe pământ și s-ar înfățișa în fața lui Dumnezeu, ar putea el să spună despre noi"Doamne, ce oameni neprihăniți! "? Dacă ne-ar fi încercată credința, am putea noi rămâne neclintiți? Dacă ni s-ar lua tot ce avem mai de preț, L-am putea sluji pe Dumnezeu fără să cârtim?
Nu spun ce îmi doresc de la mine pentru anul 2019. Le scriu pe tăblița inimii mele și mă rog ca Dumnezeu să ne ajute pe toți să ne numărăm mai mult bucuriile și binecuvântările și mai puțin necazurile și neajunsurile. Mai uită-te o dată peste acest an. Chiar nu ai motive pentru care să spui"Doamne, Îți mulțumesc! "?
Și să nu uităm: avem preț nespus în ochii lui Dumnezeu!
Alinador

Iarnă vindecătoare

A nins.

A nins cu putere peste inima mea cuprinsă de temeri și peste pleoapele-mi grele de oboseală. A nins peste umerii mei îngreunați de poveri și peste cicatricile peste care, durerile mele de altă dată și-au lăsat nepăsător amprenta. Zăpada s-a așternut peste toate câte îmi erau piedici în drumul meu spre Veșnicie.

Totul este de nedescris. Ochii mei se bucură la lumină albului imaculat și parcă prin greutatea iernii de afară ar vrea să spună: “De când te aștept!”. Respir greu și simt cum aerul îmi intră cu forță în piept, aducând în mine parfumul iernii pe care l-am pierdut odată cu tine.

Iubesc iarna. Fiecare fulg îmi aduce aminte că nimic nu ține veșnic. Suntem atât de muritori încât uităm să mai trăim. Adevărul este că și eu am cam uitat să mai trăiesc. Mă întorceam în trecut și-mi lăsam lacrimile să curgă până când acestea se transformau în flori de gheață pe obrajii mei.

Mi-am adus aminte de un șal pe care l-am pierdut. Mi-a plăcut mult de tot. Mă înfășuram cu el ca și cu o pătură și mă încălzeam de fiecare dată când se făcea rece în inima mea. Am regretat enorm pierderea lui. Dar apoi am stat și m-am gândit... Dintre toate câte am pierdut, cel mai mult regret că te-am pierdut pe tine.

Nici nu m-am gândit că locul tău ar fi pe tărâmuri pline de soare și căldură. Credeam că iubești fulgii de nea. Un timp am crezut că și tu faci parte din jocul lor inocent, dar m-am înșelat. În timp ce eu iubesc fulgii, tu te temi de ei. Te temi să-i privești cum se topesc, deoarece fiecare picătură de a lor îți arată că ești trecător. Și în fond, recunoaște, fulgii au dreptate. Ei își continuă viața prin lacrimile mele. Însă tu? Ce lași în urma ta? Viituri, doi ochi înlăcrimați, o inimă plină de cicatrici și un suflet îndurerat. Atât ai putut să lași în urma ta?

Dar ce contează? Bine că ninsoarea s-a depus și peste durerile mele. Tot ce am acum în piept e o stare amorțită care nu aș vrea să se mai trezească niciodată la viață. Știu că va veni primăvara, întotdeauna am crezut în ea. Însă, de data aceasta, odată cu primele flori ieșite la lumină, nu-mi voi mai lăsa durerile să înflorească. Ele trebuie să rămână sub pământul acoperit de zăpada curată.

Mi-e inima plină de iarnă, dar o iarnă care-mi face bine. E o iarnă a vindecării, în care tot ce e rău în mine îngheață și moare, așa cum trebuia de la bun început. Nu vreau să-mi mai hrănesc temerile. Nu le mai torn apă la rădăcină și nu-mi mai tai aripile cu puterea durerilor. Nu Mă mai gândesc la ce a fost. Mă gândesc doar la ce este acum, iar eu cea de acum, sunt atât de fericită în bătaia ninsorii reci.

Zăpada de așterne pe obrajii mei calzi de emoții, iar fulgii se topesc la contactul cu căldura lor. Ochii mei sclipesc sub luna care-și face apariția. Ies afară și îmi fac cărare spre mine. Mă regăsesc pe un drum al bucuriei. Privesc spre mine și nu mă recunosc: “Ce copil naiv! Timpul trece, iarna vine, iar tu tot cu suflet de copil”

Mi-am deschis sufletul și din el au ieșit fluturi spre lumină. Le-am dat drumul să zboare spre pajiști înflorite și înmiresmate. În locul lor au venit roiuri de fulgi care nu contenesc să-mi zâmbească și să-mi șoptească la ureche: “Păstrează-ne în suflet pentru veșnicie! Vom avea noi grijă de cicatricile tale!”

Sărbătoarea Lui...

Ding - Dang - Dong!
 Colindele se aud în surdină pe laptopul meu. Încep să mă gândesc la Crăciun. Ce Sărbătoare Minunată! Încă puțin și ne vom bucura de mirosul de portocale, de bradul împodobit, de masa îmbelșugată, de darurile primite și dăruite.
 În fiecare an ne bucurăm de o haină nouă, de o rețetă reușită, de oaspeții care ne trec pragul casei, de cetina frumos mirositoare și de troienile, care deși nu mai sunt ca altă dată, totuși, ne încântă atunci când zăpada ne scârţâie sub încălțămintea nou-nouță. Într-o colibă dărăpănată stă o mamă singură și-și crește copiii cu greu. Mai încolo, o bătrână tremură și se roagă să plece mai repede la Cer. În alt colț de lume, copiii nu știu ce înseamnă Crăciunul. În altă casă, o soție plânge de dorul soțului ei plecat peste hotare, care nu a reușit să-și ia bilet spre casă din cauza prețului extravagant. Într-un apartament, alți copii stau și așteaptă o îmbrățișare sau un sărut de noapte bună. Ei nu știu de povestea magilor, a păstorilor și a Pruncului Iisus. Ei nu știu de bucuria Sărbătorii.
 În timp ce noi ne bucurăm de cei dragi, în ieslea rece Se naște iar Iisus. Pentru a 2018-a oară. Lacrimile își fac loc pe obrazul meu. Le las să spele durerea pe care am acumulat-o de prea mulți ani de indiferență. De 2000 de ani tot nu înțelegem că Sărbătoarea asta e despre El, nu despre noi, e pentru El, nu pentru confortul nostru. 
E Sărbătoarea Iubirii supreme, Ziua în care Dumnezeu a decis să Își trimită Fiul pe pământ pentru a noastră mântuire. De 2000 de ani noi căutam bucuria în cetina de brad, nu în Pruncul din iesle, în cadouri, nu în zâmbetul Lui senin. Căutăm bucuria în belșug și uităm că El a fost lipsit de bogății. Cel mai sărac Împărat...ce paradox. El putea avea totul și totuși S-a lipsit de tot pentru noi. Astăzi Iisus nu mai este în Betleem, dar este în casa uitată de la capătul satului, în spitalele cele mai mizere, în azilele greu încercate, în copiii uitați și părăsiți la maternitate, în orfanii neajutorați și în bătrânii care stau în jurul unei lumânări, așteptând un colț de pâine. În minte îmi vin versurile unei poezii învățate din vremea copilăriei mele:

 "Colo-n margine de sat 
   Într-o coliboară, 
  doi bătrâni de foame stau 
  și de frig să moară. 

 Copilașul meu, acum 
 te gândești, tu oare,
 la flămânzi cei din drum 
 și din coliboare? 

Du-le tu cu mâna ta
 inimii văpaie, 
dacă mâine vor fi morți 
și din vina ta e." 
T.D. 

 Mă înfior. Oare câți oameni a ucis indiferența noastră? Îmi doresc un Crăciun în care nimeni să nu mai plângă, o Sărbătoare în care toti să simtă că sunt prețuiţi, o Sărbătoare în care niciun copil să nu mai plângă, niciun bătrân să nu mai sufere, nicio mamă să nu-și mai frângă inima că nu are ce le pune copiilor pe masă.
 Haideți să nu ne mai colindăm între noi, ci să ducem vestea celor care nu-L cunosc pe Mesia. Haideți să nu mai facem schimb de daruri între noi, ci să le dăruim celor care nu cunosc bucuria de a primi. Haideți să nu mai facem schimb de prăjituri între noi, ci să le ducem acolo unde oamenii sunt cei mai uitați și cei mai părăsiți. Haideți să înțelegem ce înseamnă această măreață Sărbătoare, să înțelegem că este Sărbătoarea Lui, nu a noastră!

 Alinador

Octombrie binecuvântat

      E iarăși octombrie. O lună ce-mi aduce aminte de nespuse bucurii dar și de dezamăgiri, de multe căderi dar și de ridicări, de multe lovituri dar și de multe mângâieri.

      Inima mea e la final de octombrie. Încă nu s-a așezat bruma, dar ceața îmi învăluie privirea fald cu fald. Pe creste se vede cum griul își face apariția tot mai mult, iar din pomii inimii mele s-au scuturat frunzele și mi-au lăsat copacii dezgoliţi. Pășesc desculță printre frunze arămii să mai simt o dată dulceața soarelui ştrengar ce mi-a furat inima la începutul verii și mi-a ascuns-o în Cer.

      Frunze, soare, nori, pescăruşi! Ce terapie! Aș vrea ca din fiecare toamnă să adun partea frumoasă și bogată. Să adun fructele pe care Dumnezeu le-a îngrijit în mine. Dar cu frunzele ce să fac?  Le adun și le pun la presat. O frunză din fiecare loc de unde am fost. Fiecare frunză e frumoasă și le păstrez pe toate în cutia inimii mele. 

      Când privesc frunzele încep să îmi număr bucuriile și binecuvântările. Sunt prea multe ca să le cuprind. Sunt atât de multe încât nu mai am loc în cămara inimii mele, așa că încep să le depozitez în inimile celor din jur. Un zâmbet, o mângâiere, o îmbrățișare, o lacrimă ștearsă, un poem dedicat, o vizită. Sunt lucruri mici cu o însemnătate mare. Sunt lucruri ce mă fac să tresar la fiecare sfârsit de octombrie și nu numai.

      Soarele se ascunde timid printre noi iar vântul îmi spune cu certitudine că octombrie e pe sfârșite. Soarele a înțeles că toate își au vremea lor, căldura are vremea ei iar frigul își are vremea lui. Îmi antrenez inima pentru vremea care va veni. Mi-am depozitat bucuriile pe rafturi și mi-am conservat binecuvântările pentru iarna care stă să bată la ușa inimii mele. Totul este pregătit. Mai am nevoie de o doză din Iubirea lui Dumnezeu. Dar cum s-o dobândesc când brațele mele sunt atât de mici încât nu pot să ating poala hainei Lui? Cum să adun Iubirea Sa când pumnii mei sunt încleştaţi uneori de durere și de supărări?

Când nu ajung eu la Cer, îmi amintesc că Dumnezeu a coborât Cerul în mine. Atunci mă aplec în genunchi și Îi cer Iubirea. Atunci îmi amintesc că Hristos a plătit totul ca eu să trec cu inima liniștită prin vântul și frigul care vor veni. Și tot atunci înțeleg că fiecare anotimp are farmecul lui și toate lucrează spre binele sufletului meu, dacă mă las în Mâna Lui.

      E sfârșit de octombrie. Îmi număr bucuriile. Dar numărătoarea mea dă greș, pentru că nu am cum să număr un infinit. Îl las pe Dumnezeu să-Și lase amprenta pe frunzele adunate în palma mea. Și Îl las să îmi acopere inima în Iubire, nu ca să mi-o păzească de ger ci ca să mi-o facă mai puternică în ger și vânt.

      Doamne, ia-mă de mână! Cu Tine nu mă tem să întâmpin frigul care va veni. Când Tu îmi ești Soare și Lumină, nimic nu mai contează. Tu ești tot și în toate ești Tu!

                                                       Alinador

Dialog

- La ce te gândești, copilă dragă?
- Cine spune că mă gândesc la ceva?
- Atunci ce faci? Știi doar că femeile au mereu ocupație. Ele nu pot sta niciodată locului.
- Priveam spre tine.
- Spre mine? Cum așa?
- Păi mă uit cum încălzești pământul de atâtea mii de ani. Privesc cum încălzești fiecare făptură din univers, fiecare frunză inverzește în lumina ta și se usucă în căldura ta prea multă. Și totuși la primăvară, totul va fi ca nou. Verdele ne va inunda ochii și vom avea din nou viață. Si toate acestea, datorită ție.
- Așa...
- Stai că nu am termiant. Mă gândesc acum la iubirea ta. Tu scalzi tot pământul în razele tale calde și frumoase și totuși, niciodată nu i-ai reproșat pământului că îți este dator.
- Tu ai reproșat vreodată cuiva că îți datorează iubirea?
- Nu, nu am îndrăznit. Simt că nu merit să cer cuiva să-mi dea iubirea pe care eu o ofer. Și totuși trebuie mai mult.
- Mereu e nevoie de mai mai mult. Mereu e loc de mai bine. Dar hai să îți spun un secret. Când Dumnezeu m-a creat, mi-a dat misiunea de a încălzi pământul cu razele mele. Uneori mai mult, alte ori mai puțin, dar întotdeauna atât cât trebuie. Știam ce dureroasă va fi misiunea mea. Știam că va durea enorm să trimit spre pământ săgeți de raze pentru a ajuta la creștere, pentru a da viață și pentru a lumina drumul oamenilor. Știam că va fi greu să mângâi obrajii triști de atâția nori și mai ales, știam că va fi dificil că pătrund în inimile oamenilor. De cele mai multe ori, acolo e întuneric, dar eu trebuie să pătrund, să duc lumină. Ei nu acceptă și e greu că mi se răspunde cu ură la toată strădania mea de a iubi.
Știam că va fi dificil să-i fac pe oameni mulțumiţi.
- Și totuși ai rămas pe cer și îți arăți fața zi de zi...
- Da. Sunt aici pentru că am înțeles că este mai bine să oferi decât să primești. Știi, sunt atât de bucuros când aud copii care se roagă "Doamne, Îți mulțumim pentru soarele de afară!". Sau: "Doamne, Te rugăm, fă ca azi să fie soare!" Abia atunci mă simt și eu util. Atunci simt că tot ce fac nu este în zadar. Atunci simt că tot ce fac are o însemnătate imensă și faptul că nu primesc înapoi iubirea pe care o doresc, chiar nu mai contează.
- Am trecut și eu pe aici...
- Deci știi și tu cum este.
- A durut.
- Lucrurile frumoase dor întotdeauna, copile drag.
- Ohh!
- Păi tu vrei lucruri frumoase făcute cu ușurință? Asta nu se poate!
 - Asta știu. Dar spune-mi... cum să fiu o rază de soare?
- Asta nu e prea greu, copila mea. Eu nu aș fi soare dacă nu m-ar lumina Soarele Etern. Numai dacă te ții de El poți lumina viețile celor din jurul tău. Numai ancorată în Iubirea lui Dumnezeu poți să răspândești iubire celor din jur, fără să aștepți nimic în schimb.
- Fără să aștept nimic în schimb...
- La fel a făcut și Hristos.
- Știu, dragă soare! El a ales moartea pentru mine. Și totuși...
- Și totuși El vrea ca tu să faci la fel. Vrea să dai iubire, să fii senină, să fii pătrunsă de razele Iubirii Lui și mai ales, să lași lumină în cei aflați în întuneric. Te va costa mult, vei suferi nespus, dar va merita, crede-mă!
- De ce ai speranța că va merita?
- Știi, draga mea? Într-o zi eu nu voi mai fi. Nici pământul pe care îl încălzesc de atâția ani. Însă oamenii vor mai fi. Ei bine, din tot ce am încălzit eu, vor rămâne doar sufletele celor care au primit căldura mea și au păstrat-o în ei. Vor duce căldura mea cu ei în Veșnicie și abia atunci voi putea să apun liniștit pentru totdeauna, fiind încredințat că nimic nu a fost întâmplător.
- Cât pot să te apreciez, soare drag!!
- Și eu îi apreciez pe oamenii cu Soare în suflet.
- Știi..a venit toamna.
- Da. Și va veni și iarna. Dar eu sunt tot aici, chiar dacă pare că nu exist, totuși eu rămân.
- Asta înseamnă că Dumnezeu e acolo pentru mine, chiar și atunci când pare că nu este...
- Exact! Rămâi și tu o rază de Soare pentru El. Are mare nevoie de tine! Cum crezi că va fi luminată Primăvara Eternă?

 - Îți mulțumesc, soare drag!

                                                            Alinador

Învață-mă cum să iubesc...

Doamne, Învăță-mă să iubesc intens, fără să aștept nimic în schimb. E greu să iubesc într-o lume stăpânită de ură. E greu să iubesc atunci când tot ce primesc sunt săgeți în piept și pumnale în spate. E greu, dar știu că Tu mă poți face un strop de iubire. Un strop, Doamne, măcar un picur din iubirea Ta. Aș vrea să mă preling pe obrajii triști ai celor din jur și să le arăt tuturor ce preț ai dat pentru a ne dovedi cât ne iubești. 

 Și Doamne, Tu n-ai știut câte răni voi primi? Și totuși m-ai trimis aici. Uneori am impresia că mă lași dinadins să primesc lovituri. Dar e doar o impresie, Tu de fapt ai primit deja toate loviturile pe Golgota în locul meu. Ce primesc eu acum e doar o umbră a durerii pe care Tu ai purtat-o deja pentru mine.

 Aș vrea să fiu un cântec de iubire. Dar Doamne, eu nu știu muzică. Melodiile mele sunt atât de dezacordate încât nimeni din jurul meu nu ar vrea să mă asculte. Așa că, Doamne, ia-mă iar în Mâinile Tale puternice. S-a cam pus praful pe corzile inimii mele. Șterge-mă din nou de praful pus de ura lumii în care sunt. Spală-mă iar cu iubire în Sângele Tău și acordează-mă după notele sublime ale glasului Tău Divin. 

Aș vrea să fiu un vers de iubire. Dar Doamne, oamenilor nu le mai plac poemele de dor. Oamenii nu mai caută frumusețea și iubirea dintr-un vers. Însă Tu, Doamne, ia-mă la Sânul Tău și dă-mi cea mai frumoasă formă de dor și gingășie, pe care numai poemul Iubirii Tale îl poate avea. 

 Doamne, vreau să iubesc când primesc lovituri, când primesc piedici, când mi se închid uși, când îmi plouă în suflet și când nu mai pot să cred în imposibil. Vreau să iubesc când alții mă doboară și când îmi spun că sunt nebună doar pentru că am rămas alături de Tine. Și vreau să iubeac atunci când îmi vine să răspund cu ură și cu răutate. Vreau să te folosești de inima mea, ca cei din jur să înțeleagă ce este adevărata Iubire. 

Tu ai scris cândva pe inima mea "IUBIRE" și de atunci mă înveți arta de a iubi. Dar Doamne, ce mărunți sunt pașii mei când vine vorba de iubire! Ce mică sunt când trebuie să rămân verticală și să spun tuturor cât de mare e Iubirea Ta! Și totuși, Doamne, vreau să fiu un strop din Iubirea ta, un cântec din Iubirea Ta și un vers din poemul Iubirii Tale fără margini. 

Trimite-mă, Doamne! Știu că nu merg singură, așa că nu mă tem. Nu mă tem de răni și de lovituri, nu mă tem de priviri tăioase și de răspunsuri negative. Astăzi pot să spun și eu ca David de altă dată: "Nu mă tem de niciun rău căci Tu ești cu mine."(Psalmi 23:4) Trimite-mă și fă ca pe unde vor trece pașii mei, să rămână o cale mai netedă pentru cei care vin în urma mea. 
  
Fă-mă, Doamne, un poem al Iubirii Tale și transformă Tu, viața mea în cântec sublim pe care să Ți-L pot cânta în Veșnicia pe care mi-ai pregătit-o cu atâta drag!

 Alinador

Curcubeul de la capătul durerii

V-ați întrebat de multe ori probabil, de ce îngăduie Dumnezeu suferința în viața unul om. Și eu m-am întrebat mult timp și nu am avut un răspuns concret. Nu înțelegeam rostul suferinței și nu voiam s-o accept în viața mea. Tot ce voiam, era să fug cât mai departe de ea, să nu trăiesc sub același acoperiș cu suferința. Dar nu am reușit, pentru că ea vine cu tine oriunde mergi, cât timp trăiești pe acest pământ.

Ani de-a rândul m-am luptat și eu cu suferința. Durea fiecare lovitură pe care o lăsa în inima mea firavă. Mușca din mine ca un vierme și mă ustura orice lovitură de a ei. Dar toate acestea se întâmplau pentru că îmi duceam singură suferința. Nu știam că Domnul este Cel care mă ajută și în necaz, nu doar în bucurie.

Mai tarziu am înțeles că fără Dumnezeu nu pot nici să mă bucur, nici să sufăr. Dar cu El pot să mă bucur în necaz, pot să cânt în durere și pot să privesc cerul chiar și când se pregătește să plouă. Cu Dumnezeu am învățat să-mi contruiesc casa pe stâncă, să nu mi-o dărâme valurile grele la prima lovitură. Și am învățat că dacă accept suferința și trec prin ea cu liniște, Dumnezeu pregătește un curcubeu mirific la capătul durerii.

Dragi suflete care știți ce este suferința, cu siguranță nu vă este ușor. Cu siguranță e greu să rămâi liniștit în necaz. E greu să rămâi fără serviciu iar tu să ai pace, e greu să pierzi un copil și totuși să mai crezi în minuni, e greu să lucrezi din greu să-ți câștigi pâinea în timp ce alții au mai multe fără efort. E greu să fii respins la un job, să nu treci de o restanță, să nu iei un examen, să nu intri la facultatea dorită,  să nu fii înțeles. E greu să fii singur și să pară că Dumnezeu și-a ferecat cerul pentru tine și nu te mai ascultă. Vreau să știți că toate acestea sunt pentru un timp. Toate sunt în viața noastră pentru a ne ajuta să creștem, să ne maturizăm și să privim viața cu alți ochi.

Tâlhărul de pe cruce a spus:"Pentru noi este drept, căci primim răsplata cuvenită pentru fărădelegile noastre; dar Omul acesta n-a făcut niciun rău" (Luca 23:41). Un tâlhar a recunoscut că a venit momentul să sufere pentru fapele lui. Dar El pentru ce a suferit? Domnul Iisus a suferit ca noi să trecem liniștiți prin durere, să înțelegem că El a purtat ocara noastră și vrea să ne pregătească pentru Ziua Marii Învieri.

Vine o vreme în viața noastră când Dumnezeu îngăduie suferința dar nu ca o pedeapsă. Vine o zi când trebuie să trecem tăcuți prin suferință, să o acceptăm și să mergem cu Dumnezeu prin vâltori. E greu să înaintăm singuri. De fapt e chiar imposibil. Atunci e vremea examenului. Cum acceptăm voia lui Dumnezeu în viața noastră? Cum să rămâi calm în situații extreme? Vă spun că nimic nu este imposobil la Dumnezeu, și vara aceasta am înțeles faptul că El îngăduie și necazul și bucuria. Și am înțeles că dacă rămânem aproape de El in strâmtorare, ne vom putea bucura mai intens de curcubeul de la capătul durerii.

Nu încerca să fugi de suferință că nu vei putea. Nu încerca să treci singur prin ea și nu te lupta cu puterile ei. Iov era neprihănit și totuși, cum e suferința ta în comparație cu cea prin care a trecut el?  Dacă suferința nu te apropie de Hristos, nici bucuriile nu o vor face.  Când înțelegi care este planul Lui cu privire la viața ta, poți trece senin și liniștit prin orice.

Poți să plângi, ești om, ai voie să faci asta. Și Domnul Iisus a plâns la mormântul lui Lazăr. Asta înseamnă că i-a păsat de el și de durerea surorilor lui, și plânge și pentru durerea ta. Dar El este acolo să te învețe o lecție ce nu o vei învăța în nicio universitate din lumea aceasta. Iar la sfârșit, când totul se va termina, nu vei primi diplomă, togă, medalie cu "Magna cum laudem", ci vei primi o cunună ce nu se va vesteji niciodată.

Îmi doresc să nu uitați că norii sunt trecători, și chiar și când ploile aduc inundații și rup totul în cale, să vă amintiți că Dumnezeu dărâmă și zideşte o lucrare mult mai solidă și statornică. Să aveți liniște în inimi. Nu vă întristaţi și nu vă încărcați inima de amărăciune. Iubiți și fiți bucuroși.
Vă prețuiesc! Dar cel mai important, nu uitați că aveți preț în ochii Lui!

Alinador

A summer to remember

S-a terminat încă o vară. Cu nostalgie petrec ultimele ore pe țărmul mării, gândindu-mă la această vară și la cum a trecut ea.
Pe 1 iunie am scris că vreau ca fiecare zi din această vară să o petrec cu Dumnezeu. Și am mai zis că indiferent de încercări, voi rămâne cu El.
Azi privesc în urmă și parcă nu-mi vine să cred ce am zis. Încercări...cine le vrea în viața lui? Și totuși ele sunt. Și au venit și asupra mea o mulțime.
A fost o vară neobișnuită. Am trecut prin cele mai mari încercări dar și prin cele mai mari binecuvântări. Am fost în cel mai mare abis, dar și pe cele mai înalte culmi. Am trăit intens fiecare clipă și fiecare zi. Și totuși, era loc de mai bine. Era loc de mai mult entuziasm, de mai multă iubire, de mai multă înțelegere față de cei din jurul meu.
Mă gândesc cu bucurie la vara aceasta. Va rămâne pe totdeauna în inima mea. Și cred că voi lua amintirile ei cu mine în Veșnicie. Nu vreau să le uit. Și cum să vrei să uiți taberele, ieșirile, întâlnirea cu marea, primul răsărit la mare, munții falnici, lacurile și tot ce ochii mei au văzut în aceste trei luni care s-au dus? E imposibil ca toate acestea să nu aibă un Creator.
Vara aceasta m-am bucurat de ochii senini, de cântecul greierilor, de valurile mării ce mi se izbeau de picipare, de orice zâmbet pe care l-am primit. M-am bucurat de ciupituri de chitară, de focuri de tabere, de poezii primite și dăruite, de îmbrățișări tămăduitoare, de telefoane de peste hotare, și de orice alt lucru care pare neînsemnat. Dar nu e. Pentru că în orice, Dumnezeu rămâne Atotputernic.
Am învățat că trebuie să lupt contra valurilor dacă vreau să nu mă înnec. Și am învățat că dacă Dumnezeu e la cârma vieții mele, nu mai contează ce este în jurul meu. Am învățat că atunci când pierzi ceva, Dumnezeu îți dă înmiit. Pentru că Dumnezeu nu rămâne dator nimănui. Să nu rămână dator tot El, când de fapt noi Îi datorăm totul...
Aș vrea să pot da un restart verii și să o iau de la început. Dar nu se poate. Tot ce pot să fac, este să-L iau pe Dumnezeu cu mine și în toamna care vine. El este deja acolo și-mi pregătește fiecare zi pe care o am de trăit.
Valurile mării mă cuprind în albastrul lor imens. Cum să nu existe un Creator? Un Creator al mărilor, al cerului, al pământului, al ochilor senini, al mâinilor duioase și al zâmbetelor delicate...L-am simțit în orice lucru și spun cu certitune că El e aici și oriunde îmi duc pașii.
Nu pot decât să fiu recunoscătoare pentru o astfel de vară și să mă rog ca și din toamna care vine să adun cele mai frumoase bucurii alături de El.
Îți mulțumesc, Doamne, pentru o vară de neuitat!
Alinador

Lasă-L pe Dumnezeu să fie Dumnezeu!

Sunt un suflet în căutare de iubire și de sens. De multe ori am scris despre frământările și despre luptele inimii mele. Am scris despre înfrângeri, despre bucurii, despre urcușuri, despre coborâri, despre piscuri, despre abisuri, despre vise năruite și despre împliniri. Împărtășesc trăiri cu cei ce mă înconjoară și cred că acesta este un mod de a-L arăta pe Dumnezeu oamenilor cu care mă intersectez. Azi vreau să scriu despre Dumnezeu, cu toate că nu-L pot defini.
Cu toții știm că Dumnezeu are un plan cu fiecare dintre noi. El are un plan cu mine, cu tine și cu toți copiii Lui. Planul Lui este cel mai bun și cel mai frumos dacă Îl lăsăm pe El să lucreze.
De multe ori, înverșunați fiind, nu-L lăsăm pe Dumnezeu să ne vindece inima. Nu-L lăsăm să o modeleze și să-i dea forma dorită de El, și nu-L lăsăm să-Și ducă planul la împlinire. Iar asta Îl supără nespus pe Dumnezeu.
Uneori ceea ce noi Îi cerem lui Dumnezeu este greșit și nu face parte din planul Său pe care îl are cu noi. Dar pentru că nu ni se împlinesc cererile și rugăciunile, tindem să-L acuzăm pe El Shaddai că nu-Și împlinește datoria de Dumnezeu.
În astfel de momente ar fi bine să înțelegem că trebuie să-L lăsăm pe Dumnezeu să fie Dumnezeu, chiar dacă planul Lui nu corespunde cu planul nostru, chiar dacă timpul Lui nu este și timpul nostru și chiar dacă doare să acceptăm voia Sa.
E greu să ne rugăm "Facă-Se voia Ta..." Și totuși ne rugăm zilnic să se facă voia Lui. De cele mai multe ori rostim rugăciunea domnească din obișnuință, uităm de importanţa și de greutatea ce atârnă în cuvintele ei. Uităm că voia Lui este mai presus de ceea ce putem noi să gândim sau să intuim. Rostim aceste cuvinte, iar când suntem puși într-o situație delicată, nu facem decât să-I cerem socoteală lui Dumnezeu că nu Și-a făcut bine datoria.
Ce copii înverșunați! Câtă nesăbuinţă din partea noastră să-L luăm "la rost" pe Dumnezeu, pe Cel care ne-a creat și care ne vrea binele mai mult decât oricine!
De atâtea ori am greșit interogându-L pe Dumnezeu de starea mea. Ce lucru greșit este acesta! În loc să mă supun voii Lui, eu mă răzvrătesc că nu-mi împlinește anumite vise sau nu-mi ascultă unele rugăciuni.
Dacă Îl lăsăm pe Dumnezeu să fie Dumnezeu, viața noastră va căpăta un sens mult mai plăcut. Ar fi mult mai ușor să trecem prin încercări, prin dureri și prin necazuri. Oare nu știe ce este suferința, El, care a băut până la fund paharul suferinței? Și încă ce suferință!! Noi suferim cu un motiv întemeiat. Dar El pentru ce a suferit? Oare, nu ca să ne scurteze nouă necazul și durerea? Oare, nu ca să ne amintim de El atunci când ni se pare crucea prea grea? Și oare, nu ca să avem împlinire prin Jertfa Lui cea Sfântă?
O, Dumnezeule Mare și Milostiv, iartă multa noastră răzvrătire! Iartă îndelunga noastră plângere și nesupunere, și ajută-ne să Te lăsăm să fii Dumnezeu în toate lucrurile ce ne înconjoară! Ajută-ne să acceptăm voia Ta mai mult decât orice și să rămânem încredințați că tot ce faci Tu pentru noi, este bun pe Veșnicie!

 Alinador




                    

Vise năruite

Sunt momente în viață când trebuie să lăsăm totul și să îndeplinim voia Lui. Ne facem planuri, avem mii de vise, mergem încrezători că toate sau majoritatea se vor împlini. Și vine o clipă când totul se spulberă, totul se năruie și nu înțelegem de ce. Ne punem întrebări, plângem și vrem să primim răspuns. Dar asta nu se întâmplă.
Mi-am făcut și eu un plan de vacanță, plan pe care mi l-am făcut de mai bine de jumătate de an și m-am rugat pentru el. Am pornit încrezătoare că mă voi bucura din plin. Un singur telefon și totul s-a spulberat. Încă vreau să mă trezesc și să spun:"Ce vis urât am avut!"
Dar nu e vis. E realitate și asta doare cumplit. Pun  totul cap la cap și ceva nu înțeleg. Încerc să-mi dau seama unde am greșit și nu reușesc, pentru că Dumnezeu nu are matematica noastră. El nu lucrează după logica noastră și aveam nevoie să-mi amintesc acest lucru.
Dar ca o fată creștină ce vreau să fiu, îmi repet întruna versete pe care le-am memorat tocmai pentru momente de izbelişte:
Psalmul 91, Iosua 41:10, Iosua 1:9, Psalmul 43:4, Psalmul 121 etc. Cuvantul lui Dumnezeu este plin de paragrafe prin care suntem îndemnați să nu ne temem. Dar ca orice om cu slăbiciuni, m-am întristat. Iar îmi repet:"De ce-i așa, o știe El" și totuși o parte din mine nu se poate bucura. Știu că cel rău vrea să fac voia mea, să fiu nemulţumitoare, să spun că nu e drept. Dar Domnul nu mă vrea așa și chiar dacă acum nu înțeleg, eu vreau să aleg să mă bucur în necaz.
De câte ori nu ne-am bazat pe puterile noastre! De câte ori n-am pornit încrezători spunând că totul va fi bine! Și de fapt este bine, pentru că nu ce vrem noi să ni se întâmple este benefic pentru noi, ci, ceea ce a pregatit Dumnezeu pentru noi.
Aș vrea să rămân neclintită în furtună.
"Dacă treci prin ape cu talazuri mari/ Eu voi fi cu tine-n orice greu." Avem promisiunea lui Dumnezeu, iar El Își ține cuvântul. El nu și-l încalcă, așa cum facem noi de multe ori.
"Dacă nu-L simțim pe Dumnezeu, e din vina noastră, dar El este la lucru.
Dumnezeu este în mijlocul celor aflați în suferință. Dumnezeu este cu noi în eșec, iar El transformă eșecul în biruință. Dumnezeu este cu noi în bucuria noastră."(G.B.)
Nu pot să spun că nu mă doare sau că nu sunt dezamăgită de neîmplinirea planului meu. Dar aici se văd faptele mele. Sunt eu gata să las totul pentru El? Sunt gata să las vise de care mă agăț, speranțe în care mă încred și fapte pe care le vreau împlinite, și toate acestea doar ca să înțeleg că planul Lui este altul? Oh, Doamne, nu sunt gata...mai şlefuieşte-mă, chiar dacă eu nu înțeleg. Modelează-mă, chiar dacă îmi este greu să accept. Ia-ma Tu în brațe și spune-mi că planul Tău este mai bun decât cel pe care mi l-am făcut eu. Ajută-mă să-mi învăț lecțiile fără răzvrătire.
Arată-mi calea pe care trebuie să merg și ajută-mă să rămân neclintită în necaz.
"Mi-ai spus când noaptea se lăsase
pe tot întregul meu amar,
că toate trec, că o să vină
o nouă strălucire iar"
(T.D.)