Oare câte urări primește un om în viața lui? Câte urări apucă să primească un copil de câțiva ani care suferă de leucemie? Câte cadouri apucă el să despacheteze și care este numărul lumânărilor pe care ajunge să le stingă ? Ultima lui dorință:"Să mă fac sănătos!" și peste câteva zile nu mai e. De ce? Ultima lui dorință, și nici măcar aceea nu i s-a îndeplinit...
Oare ce simte o mamă când își strânge copilul abia născut la piept? Dar o mamă care-și strânge copilul născut mort, ce simte? Sau mai simte ?
Oare ce simt bătrânii uitați de lume și de toți, care își aniversează 90-a zi de naștere suflând în bețe de chibrit, încercând să aprindă singurele paie de fân pentru a se încălzi la gura unei sobe bătrâne?
Oare cum se simte un băiat care-și pierde logodnica într-un accident ?
În această aniversare mi-am pus niște întrebări. Răspunsul la toate este că sunt binecuvântată.
Sunt binecuvântată să am prieteni minunați. Mi-am construit un univers din zâmbetele lor, în care să mă pierd în fiecare zi când în sufletul meu e înnorat.
Îmi amintesc cu drag de o colecție de cărți citite destul de recent, intitulate "Anotimpurile inimii". Am mai scris despre anotimpurile inimii mele. Fiecare inimă are trăirile și stările ei, fiecare inimă are anotimpul ei în care trăiește și în care bate.
"A fost odată într-o vară..." Așa începe și povestea inimii mele. Doar că vara mea a fost plină de furtuni, plină de dureri și de căderi.Dar am avut și bucurii. Cred că a fost vara în care am simțit pentru prima oară în viața mea ce înseamnă să fiu cu adevărat responsabilă. Și aș putea spune că am eșuat. Dar așa cum am mai zis, eșecul nu este atunci când cazi, ci atunci când nu te mai ridici și nu mai lupți.
Au urmat o serie de "Vânturi tomnatice" ale inimii mele. Vânturi, vâltori și furtuni mi-au răscolit inima făcând-o ghemotoc și lăsând-o într-o baltă de noroi. Nu înțelegeam nimic din ce mi se întâmpla. Renunțasem să-mi mai pun întrebări. Pur și simplu trăiam așteptând să văd cât avea să dureze toată această toamnă, și mă rugam să treacă mai curând.
Apoi am înțeles că "Iarna nu ține o veșnicie". În noaptea cea mai întunecoasă a inimii mele, când cel mai aspru ger se năpustise asupra-mi, Domnul S-a apropiat de inima mea rănită de dureri și mi-a adus vindecare. Am învățat că în mijlocul iernilor cumplite, Dumnezeu poate topi ghețarii inimii mele căci El este Soarele Suprem. Și am învățat că oricât aș vrea să scap de dureri, este imposibil dacă nu le las în mâna Lui deplin. Am învățat că El este un Dumnezeu al vindecării și al alinărilor cerești. El dă alin celor zdrobiți și întinde mâna celor căzuți.
Acum trăiesc cu "Promisiunea unei noi Primăveri". Acum știu că toate își au vremea lor și orice lucru e frumos atunci când îl lăsăm în mâna Lui. Acum am simțit că nu pot prețui pe deplin ceea ce am dacă nu trec prin momente de cumpănă. Revenind la întrebările de la început, oare câte stele se vor mai aprinde pe cerul vieții mele? Câte Stele vor cădea de pe cer și câte se vor naște în locul lor? Câte zâmbete se vor mai adăuga universului meu în care mă ascund și acum ? Și câte lacrimi vor cădea zdrobite ca niște stele în noapte?
Sunt binecuvântată și pentru asta Îi sunt îndatorată pe veci. Îi datorez viața și mai mult decât atât. El a conturat universul meu cu lumina Celui mai Frumos Luceafăr. El e Lumina care-mi conduce pașii prin întuneric. El este Farul călăuzitor după care mă ghidez și El este Soarele Suprem în brațele căruia vreau să mă încălzesc o Veșnicie.
Pentru tot și pentru toate, numai Lui Îi Mulțumesc!
Photograph: @Ștefana Cîrlig
