Iarna inimii mele

Ningea peste noi cu fulgi miraculoși. Ningea peste el atât de tare, încât nu-i mai puteam vedea ochii adânciți în visare. L-am invitat să meargă cu mine într-o călătorie de neuitat. Nu credeam că va accepta.
- Vreau să vin cu tine, dar așteaptă-mă te rog, să-mi fac bagajul.
-Nu ai nevoie de bagaj. Când vrei să evadezi din tine însuți, nu ai nevoie de niciun bagaj.
-Ba da, eu vreau să iau ceva cu mine. Așteaptă-mă că mă întorc.
A început să alerge pe strada fără nume până când a ajuns la fereastra de la etajul 4 al inimii lui. A intrat, a luat o valiză în mână și m-a ajuns. Eram pe peron. Eu eram înghețată de frig, abia așteptam să urc în tren și să pornesc spre locul ce avea să mă facă să uit de mine, chiar dacă numai pentru un timp.
-Ce ți-ai luat în bagaj?
-Nu pot să-ți spun. E un cadou pentru tine, dar trebuie să mai aștepți.
-Un cadou pentru mine? Ce ți-a venit? Ți-am mai spus că nu-mi plac zilele mele de naștere.
-Când iubești o persoană, faci tot posibilul să-i dăruiești tot ce ai mai bun.
-Și tu ce ai mai bun de oferit?
Inima îmi bătea cu putere. Am regretat că l-am întrebat asta. Îmi era teamă de răspunsul pe care-l voi primi.
-Tot ce am mai bun, ești tu. Dar nu pot să îți fac un cadou cu tine însăți.
Îmi plăcea jocul lui de cuvinte. Nici nu urcasem în tren și el deja mă făcea să uit de mine. Avea un zâmbet ștrengăresc pe care-l zărești numai la băieții ăia ca Brad Bitt, sau ceva de genul ăsta, doar că el îi întrecea pe toți. Îmi plăcea să-i văd ochii rotunzi ce mă priveau din umbră, îmi plăcea să-l surprind cum mă analizează și cum îmi spune din privire: "Ești atât de frumoasă!"
M-am așezat pe o banchetă din tren, iar el, în fața mea. Nu mă puteam uita la el. Oare ce voia să-mi ofere? Întrebarea asta nu-mi dădea pace. M-am uitat tăcută pe fereastră. Îl aveam lângă mine, și totuși nu-l puteam privi. Și de ce m-aș fi uitat la el? Abia mă încălzisem puțin, dacă mă uitam la el, privirea lui ar fi avut să-mi înghețe inima. Sau poate că s-ar fi întâmplat exact contrariul, și exact de asta mă temeam: să nu-mi topească inima înghețată de atâtea ierni crâncene și cumplite.
Un tren lung se îndrepta spre o gară necunoscută de noi. Numai noi eram în tren. Nimeni altcineva. Nici controlor, nici călători, nimic. Doar noi și bagajul lui misterios.
Eram obosită. Obosită de atâtea întrebări fără răspuns. Obosită de atâtea răspunsuri fără întrebări. Obosită de atâtea încercări eșuate de a evada din mine. La un moment dat am ațipit. El a profitat de acest timp, așa că și-a scos cadoul din geamantan. La primul scârțâit al roților de tren, m-am trezit buimăcită. Eram în brațele lui calde. Cu o mână mă ținea de umeri, și cu cealaltă mi-a întins cadoul spunând:
-Știu că nu e mult, dar e tot ce am.
Am început să tremur. Și să plâng. Da, eu plâng mereu când primesc cadouri...Am început să citesc cu vocea tremurândă:
"O doză de bucurie livrată exact din inima mea, pentru toate zilele în care vei fi posomorâtă. Să nu uiți că ești minunată !"
Nu știam ce se întâmplă cu mine, dar îl iubeam cu toată ființa mea. Nu-mi mai puteam dori nimic. Totul era perfect. Și afară ningea atât de frumos, încât toate frământările inimii mele au fost acoperite de zăpada înghețată! Pentru totdeauna !!