Era o zi frumoasă de iarnă. Zăpada acoperise toate drumurile cu albul ei imaculat. Ca de obicei, mama străbătea cu mine cei 200 și ceva de kilometri, și mă lăsa la bunici până când se termina vacanța. Am pășit în casa bunicilor cu atâta entuziasm de parcă aș fi pășit într-un castel medieval. Le-am băgat în casă toată zăpada pe care o adunasem cu ghetele mele micuțe, dar mamaia nu s-a supărat. M-a luat în brațe și mi-a sărutat obrăjorii înghețați. Ce putere magică avea mamaia în ea de mi se încălzeau obrajii numai cât își așeza ea buzele într-un călduros sărut pe fața mea micuță și rotunjoară? Nu voi înțelege niciodată ce putere uimitoare a așezat Dumnezeu în acești bătrâni dragi, de mi se oprea orice durere când ei mângâiau, de mi se încălzeau obrajii când ei mă sărutau, de puteam să ating cerul când ei mă îmbrățișau !!...
Purtam în ochi lumina Crăciunului care se apropia cu pași grăbiți. Simțeam mirosul turtelor și a brânzoaicelor pe care bunica le făcea cu atâta drag pentru nepoții ei. La gura sobei stăteam de cele mai multe ori pe brațele bunicului care îmi povestea atâtea lucruri frumoase și pline de sens! Aveam 5 ani, abia învățasem să citesc, dar nu știam foarte bine acest lucru. Mai aveam câteva litere pe care la le încurcam, ba le inversam, și trebuia să mai exersez. Așa că mamaia avea grijă să mă pună mereu să citesc, să vadă cât de mult am mai evoluat. O făcea cu dragoste, nu mă obliga niciodată. Știa că-mi place să citesc, atât cât se putea la vârsta de 5 ani. Îmi aduc aminte mâinile ei ridate care frământau de zor la minunatul și apetisantul aluat. Eu stăteam pe pat cu o carte în mână, iar tataia întreținea focul din sobă. Mamaia, încercând să cuprindă și aluatul, și pe nepoata ei entuziasmată de abilitatea de a citi, s-a apropiat de mine zicându-mi blând:
- Alina, ia deschide tu Biblia și citește-mi ceva! Eu știu că ai învățat să citești, și vreau să văd cât de bine știi.
La vârsta aceea, printre primele lucruri pe care le-am învățat despre Biblie, a fost că Psalmii se află la mijlocul Bibliei. Tata m-a învățat asta și am ținut minte de atunci. Așa că am deschis Biblia la psalmul 23 și am început să citesc:"Domnul este Păstorul meu. Nu voi duce lispă de nimic..." Bunica a început să râdă blând. S-a uitat la mine și mi-a spus zâmbind:
-Ei, ei, Alina! Nu pe ăsta! Psalmul 23 îl știi pe de rost de când aveai trei ani. De unde să știu eu că îl citești sau nu cumva îl spui din memorie? Ia caută alt psalm.
Și căutam alt psalm și începeam să citesc, iar atunci vedea mamaia că mai aveam litere care se jucau în mintea mea, care se învârteau și care nu voiau să se așeze în ordinea dorită de mine.
Nu am fost crescută cu povești cu prințese, cu prinți, cavaleri medievali și cu vrăjitoare dornice să le răpună pe bietele domnițe. Poate își au și acestea rostul lor, dar adevăratele povești sunt acelea trăite cu adevătrat cu atâta intensitate chiar de bunicii noștri. Îmi plăcea când bunicul îmi povestea întâmplări adevărate din Biblie. Îmi plăcea să-l ascult și-i puneam atâtea întrebări, că nici el nu știa cum să-mi mai facă față...Poveștile cu zâne le uiți ușor, dar cele trăite alături de bunicii mei, și cele relatate de ei, mi-au săpat în suflet un izvor frumos ce curge spre Veșnicie.
Anii petrecuți acolo, în acel sat nu vor fi uitați niciodată. Când Domnul i-a luat Acasă pe bunicii mei, totul a fost atât de pustiu fără ei...nu am fost prea des la casa lor. Cred că am fost doar de două ori după moartea lor. Ei au lăsat o frumusețe în urma lor prin felul lor de a ne învăța ce este bine și frumos. Dar cel mai important lucru, au sădit în noi bucurie și iubire, și nădejdea că ne vom revedea într-o zi.
Alinador
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu