Păsări în furtună

Am multe intrebari. Atât de multe, cam cât un roi de albine. Toate se zbat in mintea mea ca un stol de păsări în furtună și multe au aripile frânte și cad zdrobite la pămaât. Am atâtea întrebări fără răspunsuri si atâtea răspunsuri fără întrebări!
Îmi simt inima grea. Toate întrebările din minte coboară asemenea păsărilor frânte, pe tărâmul inimii mele...
În mine se dă un razboi. Cred că e unul mondial, sau universal, că nici nu-i găsesc termen de comparație. Tot ce știu, e că doare, și doare foarte tare. Mă întreb: oare când va lua sfârșit? Mă simt ca un evreu încarcerat de mâna lui Hitler, doar că eu sunt încarcerată de propria mea mână în propriul lagăr al minții mele. Bucuria mi se dă la rație - 300 de grame pe zi, cântărită. Niciun gram în plus. Cum să supraviețuiesc în cenușă cu atât de puțină bucurie? Care sunt motivele declanșării acestui război lăuntric, nu știu. Sau poate știu, dar nu vreau să accept adevărul. Dar adevărul ne face liberi! Poate că daca aș căuta adevarul în adâncul inimii mele, aș putea scăpa de propria-mi povară. Oare e adevărat că pot renaște ca pasărea Phoenix din cenușă și să-mi îndrept aripile spre cel mai senin cer al inimii mele? Nu știu. Mi-a mai rămas o scânteie de speranță si tot încerc să o feresc de vânturile năprasnice care vor să o stingă. Poate că din acea scânteie va izbucni cândva un foc minunat al dragostei.
Dintre zecile de întrebări care mă înconjoară, una pune presiune pe mintea mea: cine sunt? Simt că-mi pierd identitatea. O, de ar veni mai repede primăvara în sufletul meu! Atunci aș putea să-mi găsesc răspunsurile pe care le caut, sau aș putea pur și simplu să învăț să trăiesc fără răspunsuri. Viața nu-i o enciclopedie cu răspunsuri la toate întrebările mele. Și oricum, cu răspunsuri sau fără, întrebările mele tot un stol de păsări în furtună sunt...