Avraam s-a sculat dis-de-dimineață, a pus șaua pe măgar, a luat cu el două slugi și pe fiul său Isaac. A tăiat lemne pentru arderea de tot și a pornit spre locul pe care i-l spusese Dumnezeu "(Geneza 22:1-3)
Cred că mulți știm acest pasaj pe de rost. Ni s-a vorbit din acest capitol de nenumărate ori, am studiat textul biblic fie în grup, fie individual. Învățăturile pe care le tragem din acest pasaj sunt destul de clare: Credința lui Avraam, și supunerea lui Isaac.
O legătură sfântă, frumoasă, deosebită între un tată care își dorea nespus de mult un copil și fiul lui, dăruit de Dumnezeu, un fiu promis ca să-i ducă numele și moștenirea mai departe. Un fiu vrednic de a fi numit înaintașul celor credincioși. După ani de rugăciune în care Avraam a stăruit înaintea lui Dumnezeu să-i dea un fiu, după ce l-a primit la bătrânețe, cu greu și atunci, cred că tot ce voia Avraam era să-și trăiască restul zilelor învățându-l pe Isaac trăirile frumoase care îl apropie de Dumnezeu. Mă gândesc că acest tată voia mai mult să lase ca moștenire fiului său credința lui în Dumnezeu și nu averile, vitele și oile pe care le avea. Ce tată chibzuit! Să știi că după ce mori, fiul tău nu umblă pe căile deșarte, e un lucru măreț.
Dar iată că toată bucuria lui Avraam s-a umbrit. Dumnezeu i-a cerut fiul ca jertfă. Mulți oameni necredincioși se leagă tocmai de acest aspect: "cum să ceară Dumnezeu o crimă? Ce fel de Dumnezeu e Acela la care voi vă închinați, dacă le cere Copiilor Lui să-și ucidă propriii lor copii?" Dar nu asta a vrut Dumnezeu. pasajul începe cu un verset uimitor:"Dumnezeu a pus la încercare pe Avraam." De parcă Dumnezeu nu știa ce credință puternică avea acest om! Dar totuși, el voia și fapte, căci credința fără fapte este moartă. Și iată-l pe Avraam sfâșiat, îndurerat, trântit la pământ, fără nicio putere de a mai spune un cuvânt... își ia fiul și pornește spre Moria. Dureros drum. Cred că a fost cel mai lung drum pe care l-a parcurs Avraam. Să urci cu propriul tău fiu spre calvar nu e ușor. Și totuși, Dumnezeu nu l-a lăsat să-și împlinească fapta. A vrut doar să vadă dacă dragostea lui Avraam pentru Dumnezeu este separată de dragostea pentru fiul lui preaiubit. Dar nu a fost. Un singur fiu și pe acela Avraam era gata să-l jertfească.
Isaac nu a fost nevoie să fie jertfit. Dar Fiul lui Dumnezeu, da. Dumnezeu chiar Și-a dat Fiul pentru mântuirea noastră.
Sunt momente în viața noastră când Dumnezeu vrea să vadă cât de puternică e credința noastră. Și atunci procedează în același mod: ne ia o persoană dragă, chiar dacă nu e vorba de moarte, ci doar de o ruptură. Dumnezeu știe ce este cel mai bun pentru noi. Știe ce persoane ne ajută să creștem și știe ce persoane ne sunt niște piedici în drumul spre mântuire. Și atunci El vrea să ne lipim cu întreaga ființă de El. El, Dumnezeu nostru, vrea să-L iubim cu toată ființa, nimic să nu fie mai presus de El. Și totuși, de câte ori am pus dragostea altor persoane mai presus de a Lui!
Domnul a dat totul, și dacă ne cere ceva, nu ca pe un schimb, ci ca să ne încerce credința, să ne desprindem de puținul nostru și să ne punem nădejdea că El știe ce face. El are totul în control, nu vrea să-și vadă copiii suferind.
Poate că și din viața ta a luat Dumnezeu pe cineva la care țineai. Poate era un prieten, o prietenă, sau cine știe ce altceva? Poate ai investit timp în acea persoană și te-ai întrebat ani la rând: de ce a trebuit să plece de lângă tine? Ei bine, Dumnezeu vrea în primul rând să-L iubești pe El mai presus de orice altceva. Și apoi, vrea să te ducă la pășunile cele mai dulci, chiar dacă tot ce vezi acum e un abis fără fund. Dumnezeu vindecă atunci când noi credem că rănește. El vindecă atunci când ne trece prin încercări. Și nu aș fi spus asta dacă nu aș fi experimentat viața de credință la un mod personal. Am plâns și eu zdrobită, m-am întrebat și eu: de ce? și încă mă întreb uneori. Dar tot ce știu, este că nu pot avea bucuria dacă nu mă desprind de trecut. Uneori doare mai mult să ții ceva decât să-i dai drumul. Dumnezeu are grijă ca ceea ce primești să îți aducă bucuria, dar o bucurie în El.
Se vorbește mult despre Avraam. Dar câți suntem gata să ne jertfim tot ce avem și să mergem cu credința că la capăt Dumnezeu are o soluție mai bună pentru toate ?
Mergi pe mâna lui Dumnezeu. El știe ce face și nu greșește niciodată.
Pentru iubitorii de poezii, atașez și o versificare a ceea ce am spus deja. ^_^
Era o primăvară frumoasă și senină,
în jur plutea mireasma plăcută dintre flori,
iar sub un cer albastru, în liniștea divină,
orice ungher se umple de-al dragostei fior.
Pe cerul primăverii, puzderie de stele
se-ntinde-n fața celui ce-a fost numit Avraam,
și gânditor se uită cu dragoste spre ele,
spunând: “Ce-aș vrea,
o, Doamne, un fiu și eu să am!”
Un susur se aude și-o
sfântă tremurare
cuprinde-ntreaga zare
și cerul s-a deschis,
și-un glas plin de
iubire se-aude-n depărtare
dar parcă totul este o
aripă de vis.
“Avraam ! – de-aude
glasul – să nu te temi în lume,
Eu sunt mereu cu tine
și-n veci de veci voi fi,
rămâi pe totdeauna în
Dulcele Meu Nume,
sămânța ta, Eu,
Domnul, promit a ți-o-nmulți!
Privește către cerul
de-un infinit de stele,
privește spre nisipul
ce nu-l poți număra,
Eu am să-ți cresc
sămânța și-am s-o-nmulțesc ca ele,
așa va fi, Avraame,
de-acum, sămânța ta !
Să nu îți pui nădejdea în lucruri pieritoare,
ci-ncrede-te în Mine
în toată viața ta,
Eu sunt pe totdeauna
răsplata ta cea mare,
rămâi pe veci în Mine
și nu te-nspăimânta.”
Anii treceau și iată,
Avraam tot nu primise
un fiu din Veșnicie,
un fiu moștenitor,
și se gândea la toate
ce Domnul îi promise,
dar tot simțea în
suflet o boare de fior.
Dar într-o zi venise
din Cer, la el acasă
chiar Dumnezeu, și
iarăși i-a spus că va avea
un fiu prin care viața-i
va fi mereu voiasă,
și doar el va fi
vrednic de moștenirea sa.
Nevasta lui bătrână, a
râs cu necredință,
și n-a avut nădejdea
că va primi un fiu,
la Domnul niciun lucru
nu e cu neputință,
căci El e Domnul
Slavei și El în veci e viu.
Și iată cum venise
Iasac, în astă lume
promis de Domnul
Slavei de ani îndelungați,
dar Avraam își puse
nădejdea-n Sfântu-I Nume,
și și-a primit odorul
cu ochii-nlăcrimați.
Căci ce promite Domnul
nu e fără-mplinire,
ce spune El că face,
nu lasă ne-mplinit,
El dă întregi popoare
cu-ntreaga Lui iubire,
și vrea ca orice
suflet să fie fericit.
***
Trecură ani prin
vreme, iar într-o înserare,
pe Avraam chiar Domnul
l-a încercat cumplit,
și i-a cerut s-aducă o
jertfă de-nchinare -
pe fiul său cel unic, plăcut
și preaiubit.
Și-atunci în grea
durere, și-n tunete cumplite,
se prăbușise cerul pe
Avraam, cu greu,
întreaga lui viață era spre asfințite,
și totuși, el își puse nădejdea-n Dumnezeu.
Urcând cu apăsare pe Moria, ce gânduri
îi străbăteau ființa lui Avraam acum!
șiroaie reci de ploaie curgeau în suflet – rânduri,
simțea că se sfârșește acolo al său drum.
Legându-și Avraam fiul de mâinile-amândouă,
l-a pus pe rug, și pieptu-i se sparse cu amar,
c-abia-și primise fiul în viața lui cea nouă,
și-acum, îl dă ca jertfă pe Sfântul Lui altar.
Avraam a luat cuțitul, și-n frământări cumplite,
a ridicat privirea, spre ceru-ngreunat,
și vrând să-și ‘junghie
fiul cu lacrimi neoprite,
i-a fost oprită mâna de Cel ce l-a creat.
“Avraam, destul,
ajunge! Ți-am încercat credința,
știu că nimic nu pune
pe tine stăpâniri,
eu sunt Acel ce astăzi ți-aduce biruința,
și-s bucuros văzându-ți frumoasele trăiri.
Eu ți-am văzut credința, te-am pus la încercare,
dar lasă-ți fiu-n pace, nu el e de-njungheat,
nimic să nu îți fure Iubirea Mea cea mare,
căci Eu ți-am fost alături, din toate te-am scăpat.
Văzând Avraam că Domnul nu l-a lăsat să facă
o faptă fără cuget, ci l-a eliberat,
a căutat mai tare ca Domnului să-I placă,
și-n fiecare clipă, pe Domnul L-a urmat.
***
Cât despre fiecare ce știm Sfânta Scriptură,
în cruda deznădejde, cădem ades și noi,
și nu avem credința ca pavăză și-armură,
și-atunci viața noastră se-afundă în noroi.
Când Dumnezeu din ceruri decide despărțirea
de oamenii la care noi ținem mult prea mult,
El vrea să ne aducă în suflet dezrobirea,
și vrea să ne ridice spre El din greu tumult.
Poate un timp ne doare cumplita despărțire,
și plângem după oameni în care-am investit,
dar Dumnezeu nu lasă nimic spre nimicire,
ci-aduce vindecare, în sufletul rănit.
Credința să ne fie un scut de apărare,
să ne încredem numai în numele Lui Sfânt,
și dacă dai o jertfă cerută spre-nchinare,
s-o dai chiar dacă sângeri și te frămânți plângând.
Când S-a cerut o jertfă spre-a lumii mântuire,
nu L-a durut pe Domnul alegerea cea grea?
și totuși, Și-a dat Fiul să meargă spre jertfire,
și toate-acestea numai fiindcă ne iubea.
Și dacă El, chiar Fiul și-a dat pentru-omenire,
pentru un lut netrebnic în palme frământat,
de ce nu dai tu oare, a lumii amăgire
pentru o Veșnicie ca fiu de Împărat ?
De ce mai ții cu dinții de tot ce El îți cere
să dai fără regrete, și să-L urmezi frumos?
viața-n El e dulce ca fagurul de miere,
nimic nu-nlocuiește iubirea lui Hristos.
Și dacă dai un picur, dă-l tot, cu bucurie,
El știe cât să-ți ceară, și știe cât să-ți ia,
prin tot ce dai te-apropii de Sfânta Veșnicie,
și vei trăi cu Domnul în Bucuria Sa !
21 martie 2018 – Alinador
