A nins.
A nins cu putere peste inima mea
cuprinsă de temeri și peste pleoapele-mi grele de oboseală. A nins peste umerii
mei îngreunați de poveri și peste cicatricile peste care, durerile mele de altă
dată și-au lăsat nepăsător amprenta. Zăpada s-a așternut peste toate câte îmi
erau piedici în drumul meu spre Veșnicie.
Totul este de
nedescris. Ochii mei se bucură la lumină albului imaculat și parcă prin
greutatea iernii de afară ar vrea să spună: “De când te aștept!”. Respir greu și
simt cum aerul îmi intră cu forță în piept, aducând în mine parfumul iernii pe
care l-am pierdut odată cu tine.
Iubesc iarna. Fiecare
fulg îmi aduce aminte că nimic nu ține veșnic. Suntem atât de muritori încât
uităm să mai trăim. Adevărul este că și eu am cam uitat să mai trăiesc. Mă
întorceam în trecut și-mi lăsam lacrimile să curgă până când acestea se
transformau în flori de gheață pe obrajii mei.
Mi-am adus aminte de
un șal pe care l-am pierdut. Mi-a plăcut mult de tot. Mă înfășuram cu el ca și
cu o pătură și mă încălzeam de fiecare dată când se făcea rece în inima mea. Am
regretat enorm pierderea lui. Dar apoi am stat și m-am gândit... Dintre toate
câte am pierdut, cel mai mult regret că te-am pierdut pe tine.
Nici nu m-am gândit
că locul tău ar fi pe tărâmuri pline de soare și căldură. Credeam că iubești
fulgii de nea. Un timp am crezut că și tu faci parte din jocul lor inocent, dar
m-am înșelat. În timp ce eu iubesc fulgii, tu te temi de ei. Te temi să-i
privești cum se topesc, deoarece fiecare picătură de a lor îți arată că ești
trecător. Și în fond, recunoaște, fulgii au dreptate. Ei își continuă viața
prin lacrimile mele. Însă tu? Ce lași în urma ta? Viituri, doi ochi
înlăcrimați, o inimă plină de cicatrici și un suflet îndurerat. Atât ai putut
să lași în urma ta?
Dar ce contează? Bine
că ninsoarea s-a depus și peste durerile mele. Tot ce am acum în piept e o
stare amorțită care nu aș vrea să se mai trezească niciodată la viață. Știu că
va veni primăvara, întotdeauna am crezut în ea. Însă, de data aceasta, odată cu
primele flori ieșite la lumină, nu-mi voi mai lăsa durerile să înflorească. Ele
trebuie să rămână sub pământul acoperit de zăpada curată.
Mi-e inima plină de
iarnă, dar o iarnă care-mi face bine. E o iarnă a vindecării, în care tot ce e
rău în mine îngheață și moare, așa cum trebuia de la bun început. Nu vreau
să-mi mai hrănesc temerile. Nu le mai torn apă la rădăcină și nu-mi mai tai
aripile cu puterea durerilor. Nu Mă mai gândesc la ce a fost. Mă gândesc doar
la ce este acum, iar eu cea de acum, sunt atât de fericită în bătaia ninsorii
reci.
Zăpada de așterne pe
obrajii mei calzi de emoții, iar fulgii se topesc la contactul cu căldura lor. Ochii
mei sclipesc sub luna care-și face apariția. Ies afară și îmi fac cărare spre
mine. Mă regăsesc pe un drum al bucuriei. Privesc spre mine și nu mă recunosc: “Ce copil
naiv! Timpul trece, iarna vine, iar tu tot cu suflet de copil”
Mi-am deschis
sufletul și din el au ieșit fluturi spre lumină. Le-am dat drumul să zboare
spre pajiști înflorite și înmiresmate. În locul lor au venit roiuri de fulgi
care nu contenesc să-mi zâmbească și să-mi șoptească la ureche: “Păstrează-ne în
suflet pentru veșnicie! Vom avea noi grijă de cicatricile tale!”
