De când eram în studenție nu știu decât să alerg. Nu, nu ca sport. Alerg dintr-o parte în alta de dimineață până seara. Vin acasă, mănânc ceva rapid, apoi plec iar în altă direcție. Colegele mele de apartament care îmi cunosc stilul de viață, îmi repetă întruna să-mi iau o zi să stau și să mă odihnesc, fără să mă mai concentrez pe treburi. "Nu am timp de stat"- le răspundeam grăbită, și fugeam iar în treburile mele.
Să nu se înțeleagă greșit, lucrurile acestea nu erau rele, ba chiar îmi aduceau o împlinire aparte. Doar că dimineața când îmi suna alarma, aș fi dat orice să-mi mai prelungesc somnul măcar cu jumătate de oră, pentru că noaptea mi-a fost prea scurtă...
Dar iată că a venit vremea ca Dumnezeu să pună lumea pe pauză. Am fost și eu indignată că va trebui să stau un timp fără să fac nimic special. Cel puțin asta credeam eu, dar lucrurile speciale abia acum se petrec. Adevăratul "tu" ești atunci când nu te vede nimeni. Și cum sunt eu în perioada aceasta când singurele persoane care mă văd acum sunt cei din familia mea? Adevărul este că la început mi-a fost greu, dar aveam nevoie de acest repaos. Aveam nevoie să mă retrag în intimitatea mea cu Dumnezeu, să închid ușa camerei și să mă adâncesc în El. Și nu știu cât am reușit eu să mă apropii de Dumnezeu în această perioadă, dar El sigur S-a apropiat de mine. El a venit ca un susur blând și m-a îndemnat să nu mă tem. Nu sunt eu o fire prea curajoasă, dar știu că dacă mă îngrijorez, nu va schimba cu nimic situația.
În seara asta am primit un citat care m-a copleșit și pe care aș vrea să-l notez pe tăblița inimii mele:
"Toate lucrurile pe care nu le înțeleg le las la o parte, și Doamne, vei putea să mi le explici mai târziu. Vom avea toată eternitatea la dispoziție ca să vorbim despre ele. Nu este nevoie să mi le explici acum ci aleg să cred că ești bun și că vei face ca toate lucrurile să lucreze spre binele meu. Tu ai cele mai bune intenții pentru mine."
Nimic de adăugat... În tot vacarmul acestei lumi, îmi doresc să fac liniște în interiorul meu, căci Dumnezeu nu stă acolo unde este haos. El iubește locurile retrase, tăcute și liniștite.
Dacă am reușit ceva în aceste zile de panică globală, a fost să fac liniște în sufletul meu. Îmi doresc să-L las pe Dumnezeu să-mi vorbească mai mult, iar eu să vorbesc mai puțin. Îmi doresc ca în rugăciunile mele, să plâng mai mult decât MĂ plâng. Și îmi doresc să rămân pașnică, știind că El e stăpân și pe trecutul meu, și pe prezentul meu, și pe viitorul meu. El le are pe toate în grijă și știe ce este mai bine pentru sufletul meu îngrijorat.
Nu-L mai rog pe Dumnezeu să-mi răspundă ca toate întrebările mele. Nu-L mai rog să-mi arate de ce am eșuat pe unele planuri. Și nu-L mai rog să-mi arate cum va arăta viitorul meu. "Ajunge zilei necazul ei". Însă acum pot să-I mulțumesc și pentru înfrângeri, la fel ca pentru realizări. Pot să-I fiu mulțumitoare pentru lacrimi, la fel ca pentru bucurii. Și pot să mă bucur de tot ce altă dată îmi aducea întristare și suspin. Știu că vrăjmașul stă la pândă și abia așteaptă să cad iar în nemulțumire și să mă plâng iar de ce nu e bine în viața mea. Dar toți avem o luptă de dus. Și atât timp cât Dumnezeu luptă pentru mine, nimic nu mă poate lua de lângă El. Însă pentru asta trebuie să duc eu o luptă cu mine însămi. Să aleg să-L las pe Dumnezeu să lupte alături de mine și să înțeleg că doar împreună cu El voi ieși biruitoare.
"Atunci când ne putem iubi și ne putem ruga în ciuda oricăror suferințe, biruința este câștigată."
(B. H. Stowe).
Doamne, ajută-mi să nu uit ce m-ai învățat în aceste zile de când #stauacasă!
