Cufărul de cuvinte

Toți anii pe care îi avem, sunt un dar de la Domnul.
Anii sunt
plini de frumusețe, dar și plini de amăgiri,
plini de candoare, dar și plini de dureri,
plini de înălțări, dar și plini de căderi,
plini de bucurii dar și plini de intristări,
plini de farmec, dar și plini de amăgiri,
Plini de avânt, dar și plini de stagnări...
Ce altceva  sunt anii noștri, dacă nu un buchet de trandafiri în care se găsesc și spini? Iar dacă viața ți se pare un spin, "ai tu grijă să o transformi intr-un trandafir tandru și plăcut".
Ai grijă de anii tăi, nu mai primești alții. Ai grijă în ce investești și în cine. Viața e făcută să o trăiești o singură dată. Nu există "game over" sau "life over". Setează-ți propria viață în așa fel încât să iubești fără măsură și fără întrebări. Sau măcar să te străduiești. Întreabă-te în fiecare zi cine ești tu cu adevărat, și caută raspunsul in Psalmul 139:14: "Te laud că sunt o făptură așa minunată!"...waw! Te vei intreba:"adică versetul acesta se referă exact la mine?" În special la tine. La fiecare dintre noi. Suntem minunați, suntem frumoși, suntem extraordinari, pentru că El a platit prețul acestei frumuseți din noi. "Suntem perfecți în imperfecțiunea noastră"(D. R.). Viața e plină de surprize, trebuie doar să primești fiecare zi ca pe un dar din mâna Lui și să te bucuri din plin. Fii mulțumitor de felul în care trăiești, dar să tinzi mereu spre înălțimi. Să crești în iubire și in frumusețe, răspândește în jurul tău culoare și parfum, adu-ți cu drag aminte ziua de ieri, trăiește cu bucurie ziua de azi, și gândește-te cu speranță la ziua de mâine. Bucura-te de oamenii pe care îi întâlnești și încearcă să înveți câte ceva din fiecare.
Nu lăsa anii să treacă în zadar. Investește în anii tăi, și pune în negoț tot de a pus Dumnezeu în.tine. Dumnezeu a investit totul pentru tine. Tu ce investești pentru El?

 Alinador
Photograph: Laura Maria

Iarna inimii mele

Ningea peste noi cu fulgi miraculoși. Ningea peste el atât de tare, încât nu-i mai puteam vedea ochii adânciți în visare. L-am invitat să meargă cu mine într-o călătorie de neuitat. Nu credeam că va accepta.
- Vreau să vin cu tine, dar așteaptă-mă te rog, să-mi fac bagajul.
-Nu ai nevoie de bagaj. Când vrei să evadezi din tine însuți, nu ai nevoie de niciun bagaj.
-Ba da, eu vreau să iau ceva cu mine. Așteaptă-mă că mă întorc.
A început să alerge pe strada fără nume până când a ajuns la fereastra de la etajul 4 al inimii lui. A intrat, a luat o valiză în mână și m-a ajuns. Eram pe peron. Eu eram înghețată de frig, abia așteptam să urc în tren și să pornesc spre locul ce avea să mă facă să uit de mine, chiar dacă numai pentru un timp.
-Ce ți-ai luat în bagaj?
-Nu pot să-ți spun. E un cadou pentru tine, dar trebuie să mai aștepți.
-Un cadou pentru mine? Ce ți-a venit? Ți-am mai spus că nu-mi plac zilele mele de naștere.
-Când iubești o persoană, faci tot posibilul să-i dăruiești tot ce ai mai bun.
-Și tu ce ai mai bun de oferit?
Inima îmi bătea cu putere. Am regretat că l-am întrebat asta. Îmi era teamă de răspunsul pe care-l voi primi.
-Tot ce am mai bun, ești tu. Dar nu pot să îți fac un cadou cu tine însăți.
Îmi plăcea jocul lui de cuvinte. Nici nu urcasem în tren și el deja mă făcea să uit de mine. Avea un zâmbet ștrengăresc pe care-l zărești numai la băieții ăia ca Brad Bitt, sau ceva de genul ăsta, doar că el îi întrecea pe toți. Îmi plăcea să-i văd ochii rotunzi ce mă priveau din umbră, îmi plăcea să-l surprind cum mă analizează și cum îmi spune din privire: "Ești atât de frumoasă!"
M-am așezat pe o banchetă din tren, iar el, în fața mea. Nu mă puteam uita la el. Oare ce voia să-mi ofere? Întrebarea asta nu-mi dădea pace. M-am uitat tăcută pe fereastră. Îl aveam lângă mine, și totuși nu-l puteam privi. Și de ce m-aș fi uitat la el? Abia mă încălzisem puțin, dacă mă uitam la el, privirea lui ar fi avut să-mi înghețe inima. Sau poate că s-ar fi întâmplat exact contrariul, și exact de asta mă temeam: să nu-mi topească inima înghețată de atâtea ierni crâncene și cumplite.
Un tren lung se îndrepta spre o gară necunoscută de noi. Numai noi eram în tren. Nimeni altcineva. Nici controlor, nici călători, nimic. Doar noi și bagajul lui misterios.
Eram obosită. Obosită de atâtea întrebări fără răspuns. Obosită de atâtea răspunsuri fără întrebări. Obosită de atâtea încercări eșuate de a evada din mine. La un moment dat am ațipit. El a profitat de acest timp, așa că și-a scos cadoul din geamantan. La primul scârțâit al roților de tren, m-am trezit buimăcită. Eram în brațele lui calde. Cu o mână mă ținea de umeri, și cu cealaltă mi-a întins cadoul spunând:
-Știu că nu e mult, dar e tot ce am.
Am început să tremur. Și să plâng. Da, eu plâng mereu când primesc cadouri...Am început să citesc cu vocea tremurândă:
"O doză de bucurie livrată exact din inima mea, pentru toate zilele în care vei fi posomorâtă. Să nu uiți că ești minunată !"
Nu știam ce se întâmplă cu mine, dar îl iubeam cu toată ființa mea. Nu-mi mai puteam dori nimic. Totul era perfect. Și afară ningea atât de frumos, încât toate frământările inimii mele au fost acoperite de zăpada înghețată! Pentru totdeauna !!

Bunici cu inimi de aur

Vreau să îi port veșnic în inima mea pe bunicii care m-au crescut și m-au iubit necondițonat. Povestea mea s-a concretizat într-un sat pitoresc din județul Galați. Acolo, la Grivița, îmi petreceam toate vacanțele, cele de vară, de iarnă și de Paști.

Era o zi frumoasă de iarnă. Zăpada acoperise toate drumurile cu albul ei imaculat. Ca de obicei, mama străbătea cu mine cei 200 și ceva de kilometri, și mă lăsa la bunici până când se termina vacanța. Am pășit în casa bunicilor cu atâta entuziasm de parcă aș fi pășit într-un castel medieval. Le-am băgat în casă toată zăpada pe care o adunasem cu ghetele mele micuțe, dar mamaia nu s-a supărat. M-a luat în brațe și mi-a sărutat obrăjorii înghețați. Ce putere magică avea mamaia în ea de mi se încălzeau obrajii numai cât își așeza ea buzele într-un călduros sărut pe fața mea micuță și rotunjoară? Nu voi înțelege niciodată ce putere uimitoare a așezat Dumnezeu în acești bătrâni dragi, de mi se oprea orice durere când ei mângâiau, de mi se încălzeau obrajii când ei mă sărutau, de puteam să ating cerul când ei mă îmbrățișau !!...
Purtam în ochi lumina Crăciunului care se apropia cu pași grăbiți. Simțeam mirosul turtelor și a brânzoaicelor pe care bunica le făcea cu atâta drag pentru nepoții ei. La gura sobei stăteam de cele mai multe ori pe brațele bunicului care îmi povestea atâtea lucruri frumoase și pline de sens! Aveam 5 ani, abia învățasem să citesc, dar nu știam foarte bine acest lucru. Mai aveam câteva litere pe care la le încurcam, ba le inversam, și trebuia să mai exersez. Așa că mamaia avea grijă să mă pună mereu să citesc, să vadă cât de mult am mai evoluat. O făcea cu dragoste, nu mă obliga niciodată. Știa că-mi place să citesc, atât cât se putea la vârsta de 5 ani. Îmi aduc aminte mâinile ei ridate care frământau de zor la minunatul și apetisantul aluat. Eu stăteam pe pat cu o carte în mână, iar tataia întreținea focul din sobă. Mamaia, încercând să cuprindă și aluatul, și pe nepoata ei entuziasmată de abilitatea de a citi, s-a apropiat de mine zicându-mi blând:
- Alina, ia deschide tu Biblia și citește-mi ceva! Eu știu că ai învățat să citești, și vreau să văd cât de bine știi.
La vârsta aceea, printre primele lucruri pe care le-am învățat despre Biblie, a fost că Psalmii se află la mijlocul Bibliei. Tata m-a învățat asta și am ținut minte de atunci. Așa că am deschis Biblia la psalmul 23 și am început să citesc:"Domnul este Păstorul meu. Nu voi duce lispă de nimic..." Bunica a început să râdă blând. S-a uitat la mine și mi-a spus zâmbind:
-Ei, ei, Alina! Nu pe ăsta! Psalmul 23 îl știi pe de rost de când aveai trei ani. De unde să știu eu că îl citești sau nu cumva îl spui din memorie? Ia caută alt psalm.
Și căutam alt psalm și începeam să citesc, iar atunci vedea mamaia că mai aveam litere care se jucau în mintea mea, care se învârteau și care nu voiau să se așeze în ordinea dorită de mine.
Nu am fost crescută cu povești cu prințese, cu prinți, cavaleri medievali și cu vrăjitoare dornice să le răpună pe bietele domnițe. Poate își au și acestea rostul lor, dar adevăratele povești sunt acelea trăite cu adevătrat cu atâta intensitate chiar de bunicii noștri. Îmi plăcea când bunicul îmi povestea întâmplări adevărate din Biblie. Îmi plăcea să-l ascult și-i puneam atâtea întrebări, că nici el nu știa cum să-mi mai facă față...Poveștile cu zâne le uiți ușor, dar cele trăite alături de bunicii mei, și cele relatate de ei, mi-au săpat în suflet un izvor frumos ce curge spre Veșnicie.
Anii petrecuți acolo, în acel sat nu vor fi uitați niciodată. Când Domnul i-a luat Acasă pe bunicii mei, totul a fost atât de pustiu fără ei...nu am fost prea des la casa lor. Cred că am fost doar de două ori după moartea lor. Ei au lăsat o frumusețe în urma lor prin felul lor de a ne învăța ce este bine și frumos. Dar cel mai important lucru, au sădit în noi bucurie și iubire, și nădejdea că ne vom revedea într-o zi.


                                                                                                                                      Alinador