Anul vindecării

 

Mi-e inima plină. Nu știu cu ce să încep retrospectiva acestui an. Pentru mine personal, acesta a fost anul vindecării. E un paradox faptul că, în timp ce o planetă întreagă a avut de suferit de pe urma unui virus cumplit, Dumnezeu Și-a făcut timp pentru rănile mele. L-am simțit aproape în cele mai adânci abisuri și a adus culoare acolo unde totul îmi era întunecat. El a schimbat întristarea în bucurie, jalea în încântare și din cel mai mare abis, m-a dus pe cele mai înalte piscuri.

La fiecare sfârșit de an, îmi doresc ca anul ce urmează, să fie un an îngenuncheat, iar acesta așa a fost. A fost anul în care am și plâns mult, m-am și plâns mult, recunosc. Dar am venit cu inima mea înaintea Lui și L-am rugat să-mi dea putere să îmi număr mai mult bucuriile și binecuvântările.

A fost anul în care L-am simțit pe Dumnezeu cum bate în inima mea. L-am văzut la lucru, așa cum Îi place Lui să facă în dreptul fiecărei inimi frânte: Și-a suflecat mânecile, a luat un prosop, mi-a spălat rănile, le-a dezinfectat, le-a tămăduit și le-a legat. Dar nu mi le-a lăsat așa. A avut grijă să-mi schimbe regulat pansamentele infectate și pline de venin. A fost acolo chiar și când eu nu-L mai simțeam. Știam că tace și, deși nu înțelegeam de ce, știam că îmi face bine. 

Am înțeles că de fiecare dată când nu-L mai simt aproape pe Hristos, eu sunt cea care se îndepărtează. Iar El, plin de iubire, pornește în căutarea oiței rătăcite și sfâșiate de lupii urii și ai răutății.

A fost anul în care m-am bucurat de sănătate la cel mai înalt nivel. Niciodată nu am știut să prețuiesc sănătatea pe care o am. Mereu am crezut că asta e ceva normal, ca și cum aș  merita-o. Dar nu e deloc așa. S-au întâmplat atât de multe lucruri grele în jurul meu, încât, atunci când mă durea un picior, aveam tendința să mă plâng, dar apoi mă uitam cu rușine spre Cer și spuneam:"Doamne, iartă-mă că mă plâng...mă bucur că are ce să mă doară..."

Am învățat să nu amân lucrurile. Orice lucru început, trebuie dus la bun sfârșit. Regret atât de mult cărțile pe care le-am început în acest an, dar pe care încă nu am reușit să le termin. Regret agendele mele care așteaptă să fie umplute cu gânduri, regret dragostea neoferită la timp, regret că nu am fost mai muncitoare, și câte alte lucruri nu regret! Și zic asta la fiecare final de zi, nu doar la finalul unui alt an. 

Am învățat să mă accept așa cum sunt: cu dureri, cu poveri, cu greșeli, cu visuri năruite și cu neîmpliniri. Am învățat să mă accept, dar să-mi doresc să cresc tot mai mult. Am învățat că totul se construiești în timp, și nu trebuie să grăbesc eu lucrurile în vreun fel sau în altul. Dumnezeu are timpul Lui pentru fiecare lucru din viața mea. Încă mă lupt să nu mai fiu atât de critică cu mine. Trebuie să fiu, dar într-un mod constructiv, nu într-un mod acuzator. Am învățat că dacă vin cu starea mea de păcat înaintea lui Dumnezeu, El mă iartă, dar trebuie să mă iert și eu. Trebuie să fac pace cu mine și să accept faptul că trecutul nu-l mai pot schimba, dar pot face ceva pentru viitorul meu, chiar dacă nu-l cunosc. 

A fost anul în care am călătorit mult. Sunt copleșită de bunătatea Lui. Mă simt cu adevărat binecuvântată, iar acesta nu este deloc meritul meu. Am învățat să nu mă mai plâng de ceea ce nu am, ci să privesc cu bucurie spre ceea ce am, și am din belșug. 

Am învățat să nu mă mai compar cu alții. Desigur că la acest capitol mai am de lucrat. Știu că fiecare are povestea lui, viața lui și propriul ritm. E inutil să privim la cei din jur si să ne dorim ce are el. Dar dacă ar fi să facem schimb măcar pentru o zi, am accepta întreaga lui poveste, cu toate durerile, cu toate poverile lui? 

Și ca în fiecare an, am învățat, sau mi-am reamintit, că oamenii sunt schimbători și trecători. Azi promit ceva, iar mâine calcă totul în picioare. Azi te îmbrățișează, iar mâine aruncă cu noroi în sufletul tău fragil. Așa suntem noi oamenii. Rănim, trântim uși și ne spunem lucruri care nu ar trebui rostite în veci... Dar ce am învățat și mai mult, este faptul că Dumnezeu rămâne un Far călăuzitor, un Prieten adevărat, o ancoră pe marea zbuciumată și o stâncă în furtună. El a fost singurul care nu a pleacat din viața mea, oricât de mult L-am rănit. Oricât de mult am strigat spre Cer și oricât de mult m-am lăsat purtată de poveri, El mi-a fost și sprijin și toiag. 

Am învățat că prin crăpăturile unei inimi poate intra multă Lumină din Dumnezeu. Și din zdrobirea inimii mele, El poate face mărgăritare pentru Cerul Său. 

Am avut multe de învățați în acest an. Faptul că am atât de multe binecuvântări, mă copleșește. Nu știu cum să-I mulțumesc mai mult lui Dumnezeu pentru tot ce mi-a dat, fără măcar să-I fi cerut. Azi îmi număr prietenii și bucur din plin pentru cei care au rămas în viața mea. Îmi număr călătoriile și mă simt cu adevărat binecuvântată. Îmi număr zilele în care am râs și am zâmbit și văd cu adevărat că acestea au fost din belșug în viața mea. 

Anul 2021... Îmi doresc să fie anul în care voi privi partea plină a paharului. Să îmi număr zilnic binecuvântările și să mă privesc prin ochii Lui. Să-i prețuiesc mai mult pe cei din jurul meu și să nu-mi mai pierd timpul cu oamenii pentru care prezența mea a devenit o povară. 

În anul care vine vreau să-L rog pe Dumnezeu să nu-mi mai dea când Îi cer ceva care nu ar fi după voia Lui și care mi-ar face rău ulterior. Vreau să îmi dea doar ce știe El că-mi face bine, chiar dacă eu nu văd întotdeauna binele Lui. 

Vreau să privesc mai mult spre Cer și mai puțin spre pământ. Să mă bucur de ochii senini și de zâmbetele copiilor, să mă las prinsă în jocul lor frumos, să mă aplec la starea celor care sunt căzuți... 

Și totuși, toate acestea, doar dacă El va voi. Nu vreau să-mi mai fac niciun plan fără Dumnezeu. Suntem ca frunza în vânt. Azi suntem aici, iar mâine putem pleca...Ce îmi doresc cu adevărat este să-L iau cu mine pe Dumnezeu în 2021, și în toată viața pe care o mai am de trăit pe acest pământ. Iar la Sfârșit, să mă poată lua și Dumnezeu pe mine, cu El în Slava Sa! 

Îmi doresc să experimentați viața cu Dumnezeu la cote înalte. Să vă faceți din El sursă de energie, Stâncă, Prieten, Soț, Frate. Să mergeți de mână cu El în așa fel încât, atunci când vă îndepărtați de El, să-I simțiți imediat lipsa. Să-I împărtășiți cele mai intime stări ale inimii voastre și să trăiți cu El ca și cum Veșnicia ar începe de pe pământ. 

Vă doresc un an plin de prezența Lui. Iar El să vă fie de ajuns!

❤️🤍

Mă-ntorc și azi cu brațe pline, pline,

și văd ce bun ai fost, Iisus, cu mine,

mi-ai dat atât belșug de bucurie, 

cum n-am crezut că poate-n veci să fie.

Mă-ntorc 'napoi cu flori înmiresmate,

culese din ruinele-mi crăpate 

în care-am plâns amar a mea durere,

și unde mi-ai dat Sfânta-Ți mângâiere.

Mă-ntorc cu suflet plin de fericire,

din locu-n care multa amăgire 

mi-a ruinat și viața și simțirea,

dar Tu-ai venit și mi-ai adus iubirea.

Mă-ntorc senin acum din noaptea-n care

n-am mai putut să cânt a Ta cântare,

și liniștit Te-ai pus pe rogojină,

cântându-mi Tu de Dragostea-Ți Divină.

Mă-ntorc cu suflet plin de mulțumire 

și pentru lacrimi, și pentru Iubire,

și n-am cuvinte să-Ți înalț cântare 

pentru frumoasa Ta îmbrățișare.

Azi îmi doresc să-Ți dau a mea Iubire,

să gust cu Tine Veșnica Nuntire,

și vreau, Iisus, în anul care vine,

să mă îndrăgostesc mai mult de Tine...

Alinador

Aducerile-aminte

 

Astăzi am avut suflet de copil. Nu mi-am pregătit ghetele, însă, aseară la rugăciune m-am rugat ca azi să primesc în ghetele inimii mele pace, bucurie și dragoste. Când m-am trezit inima mea a tresărit văzând cât de frumos ninge afară. Gândul m-a dus în urmă cu aproximativ douăzeci de ani. 

Îl văd pe tata venind de la muncă. Un om de 1.60 m, dar cu o privire autoritară, care mă făcea să mă cumințesc imediat ce începeam să fac năzdrăvănii cu frații mei. Era impegat de mișcare la CFR. Când mă intrebau colegii la grădiniță ce lucrează tatăl meu și le spuneam că lucrează ca impegat de mișcare la CFR, nu știau ce înseamnă asta. Atunci le explicam cu o oarecare mândrie:"Adică dă drumul cu paleta la trenuri." 

Costumul de muncă a tatei era de culoare bleumarin. Avea o șapcă pe care îmi plăcea mereu să o port cu mândrie prin casă și privindu-mă în oglindă, îmi spuneam că într-o zi voi fi și eu impegat, ca tata. Când cineva de la școală mă supăra cu ceva, alți copii - vecini de ai mei  - îmi luau apărarea și spuneau:"Nu te lega de Alina că tatăl ei este polițist!" Ei nu făceau diferența dintre costumul de polițist și costumul de ceferist. Iar eu îi lăsam să creadă că tata e polițist, ca să nu se lege nimeni de mine. 

Mergeam uneori cu mama la muncă la el. Avea un birou mic, dar destul de mare încât să încapă cei cinci membri ai familiei (cu tot cu el). Avea o masă imensă plină de butoane. Sute de butoane stăteau în fața mea și îl întrebam pe tata:"Butonul ăsta ce face? Dar ăsta? Dar ăla verde de acolo? Și ce se întâmplă dacă apeși pe butonul roșu?" Întrebările continuau să curgă din gurile noastre de copii, iar tata ne răspundea cu răbdare la toate curiozitățile noastre. 

Când eram mică, visul meu era să mă fac ceferistă, la fel ca tata. Toți mă invidiau când le spuneam că eu merg la bunicii mei la Galați cu trenul gratuit, pentru că aveam permise de la tata. Azi visul copilăriei mele a rămas doar un vis. M-am reprofilat, dar poate e mai bine așa. Vreau să-mi aduc aminte de CFR cu drag. Dacă aș fi lucrat acum în acest domeniu, poate aș fi fost frustrată de cum merg lucrurile la noi.

Dar să revenim la copilăria mea de atunci. Tata avea o servietă maronie din piele. Nu am știut niciodată de ce se numește "Servietă". Poate pentru faptul că l-a servit pe tata și s-a folosit de ea până când a ieșit la pensie. Cum ajungea acasă, începeam toți trei să scotocim în geanta tatei. Unul în servită, unul în buzunarele de la pantaloni, unul în buzunarele de la haine. Le căutam bine să vedem ce găsim bun, apoi făceam schimb, în speranța că poate unul din frații mei nu a căutat cum trebuia, și sigur voi găsi eu ce trebuia. 

Găseam adeseori gume, bomboane mentolate, jeleuri sau mentosane. Însă momentul meu preferat era când găseam în servieta tatei smochine uscate. Atunci știam că a luat salariul, iar asta era o zi de bucurie pentru noi. De la tata am descoperit smochinele și cred că de asta au rămas fructele mele preferate până în ziua de azi.

Pe mama parcă o văd și azi trezindu-se dis-de-dimineață să ne pregătească micul dejun. Aveam margarină cu gem de prune, pâine prăjită pe plită, ceai de mentă sau de gutuie, sau uneori cacao cu lapte. Ceaiul ni-l îndulcea cu miere de albine. 

Țin minte când fierbea laptele, ne băteam toți trei de la caimac. Și Doamne, ce dor îmi e să mai fac asta cu frații mei! Apoi pregătea cafeaua pentru ea și pentru tata. Cred că de asta mirosul de cafea a rămas preferatul meu până azi. Îi ceream să-mi dea și mie, iar ea îmi dădea o sigură linguriță. 

Erau troienele până la genunchi. Până la genunchii părinților, nu ai noștri, că noi eram prea mici. Când tata lucra, mama își lua niște cizme în picioare și ieșea să dea zăpada la o parte, ca să ne facă o cărare, să putem merge fiecare la școala lui.

Îmi amintesc cum ne pregăteam ghetele pentru ziua Sfântului Nicolae. Stăteam toți trei și lustruiam singurele perechi de bocanci pe care îi aveam. Dar nu am simțit niciodată că suntem săraci. 

Dimineața când ne trezeam, găseam portocale și bomboane fondante. Bineînțeles, nu lipsea nici nuiaua, pentru a fi apostrofați atunci când făceam obrăznicii. Și am făcut destule la viața noastră! 

Îmi mai amintesc cum ne învăța mama colinde, în timp ce trebăluia prin casă. Mergeam cu colindul la toți vecinii să le ducem Vestea că S-a născut un Mântuitor. Dar în naivitatea noastră de copii, ne bucuram când ne scoteam banii la final și vedeam cât am făcut. Însă, tot mamie îi dădeam banii. Ea știa cel mai bine ce avem nevoie să ne cumpere. 

Țin minte că odată, a venit la noi un tânăr care rămăsese orfan de părinți pe când era mic. Povestea cu tata în cameră, iar spre final, mama a venit la mine și mi-a cerut banii de la colind. Mi-a zis că tânărul orfan are nevoie de bani și trebuie să-l ajutăm. Aveam un portofel bleumarin care îmi plăcea mult. (Poate de la uniforma tatei am prins și pasiunea pentru această culoare). M-am dus cu sfială spre portofelul meu, dar până la urmă am scos tot ce am avut. Nu eram prea bucuroasă că rămân fără bani, dar știam că Domnul Iisus se află în fiecare persoană care ne cere ajutorul. Nu îmi amintesc dacă mi-am mai recuperat banii, dar aș vrea să cred că aceea a fost prima mea milostenie pe care am făcut-o. Știu că eram fericită că am putut ajuta pe cineva, chiar dacă la început eram reticientă, ca orice copil, de altfel. 

S-au dus anii și odată cu ei, m-am dus și eu. Acum avem atât de multe,

 și de fapt nu avem nimic. Nu mai avem entuziasmul copilăriei când ninge, nu ne mai bucurăm de mirosul de portocale. Nu ne mai putem îmbrățișa. Dar dacă am putea, am mai face-o? 

Am auzit pe mulți plângându-se că trăim vremuri grele, că nu ne mai putem îmbrățișa. Azi stau și mă întreb: cât de des ne îmbrățișam înainte de acest virus?

Mă dor poverile acestor ani, și chiar dacă nu-s atât de mulți, îi simt din plin. Mi-e dor de gustul de gutui de acasă, dar să simt că nu-mi lipsește nimic, să simt că am totul. 

Azi dorul m-a purtat acasă, la anii cu nămeți și cu lucruri simple, dar cu multă bucurie în inimi. Am învățat din copilărie să mă mulțumesc cu ce am și să nu mă plâng de ceea ce-mi lipsește. În ani, am cam inversat rolurile. 

Azi vreau doar să-I mulțumesc Domnului pentru tot ce mi-a dat. Pentru anii copilăriei mele care au rămas atât de vii în amintirea mea. Pentru părinți, pentru mentosanele și smochinele tatei, pentru portocalele și ceaiurile mamei, pentru frații enervanți care m-au făcut puternică, pentru tot ce am avut cândva și mă făceau să mă simt cel mai bogat copil din lume...

Alinador