Aducerile-aminte

 

Astăzi am avut suflet de copil. Nu mi-am pregătit ghetele, însă, aseară la rugăciune m-am rugat ca azi să primesc în ghetele inimii mele pace, bucurie și dragoste. Când m-am trezit inima mea a tresărit văzând cât de frumos ninge afară. Gândul m-a dus în urmă cu aproximativ douăzeci de ani. 

Îl văd pe tata venind de la muncă. Un om de 1.60 m, dar cu o privire autoritară, care mă făcea să mă cumințesc imediat ce începeam să fac năzdrăvănii cu frații mei. Era impegat de mișcare la CFR. Când mă intrebau colegii la grădiniță ce lucrează tatăl meu și le spuneam că lucrează ca impegat de mișcare la CFR, nu știau ce înseamnă asta. Atunci le explicam cu o oarecare mândrie:"Adică dă drumul cu paleta la trenuri." 

Costumul de muncă a tatei era de culoare bleumarin. Avea o șapcă pe care îmi plăcea mereu să o port cu mândrie prin casă și privindu-mă în oglindă, îmi spuneam că într-o zi voi fi și eu impegat, ca tata. Când cineva de la școală mă supăra cu ceva, alți copii - vecini de ai mei  - îmi luau apărarea și spuneau:"Nu te lega de Alina că tatăl ei este polițist!" Ei nu făceau diferența dintre costumul de polițist și costumul de ceferist. Iar eu îi lăsam să creadă că tata e polițist, ca să nu se lege nimeni de mine. 

Mergeam uneori cu mama la muncă la el. Avea un birou mic, dar destul de mare încât să încapă cei cinci membri ai familiei (cu tot cu el). Avea o masă imensă plină de butoane. Sute de butoane stăteau în fața mea și îl întrebam pe tata:"Butonul ăsta ce face? Dar ăsta? Dar ăla verde de acolo? Și ce se întâmplă dacă apeși pe butonul roșu?" Întrebările continuau să curgă din gurile noastre de copii, iar tata ne răspundea cu răbdare la toate curiozitățile noastre. 

Când eram mică, visul meu era să mă fac ceferistă, la fel ca tata. Toți mă invidiau când le spuneam că eu merg la bunicii mei la Galați cu trenul gratuit, pentru că aveam permise de la tata. Azi visul copilăriei mele a rămas doar un vis. M-am reprofilat, dar poate e mai bine așa. Vreau să-mi aduc aminte de CFR cu drag. Dacă aș fi lucrat acum în acest domeniu, poate aș fi fost frustrată de cum merg lucrurile la noi.

Dar să revenim la copilăria mea de atunci. Tata avea o servietă maronie din piele. Nu am știut niciodată de ce se numește "Servietă". Poate pentru faptul că l-a servit pe tata și s-a folosit de ea până când a ieșit la pensie. Cum ajungea acasă, începeam toți trei să scotocim în geanta tatei. Unul în servită, unul în buzunarele de la pantaloni, unul în buzunarele de la haine. Le căutam bine să vedem ce găsim bun, apoi făceam schimb, în speranța că poate unul din frații mei nu a căutat cum trebuia, și sigur voi găsi eu ce trebuia. 

Găseam adeseori gume, bomboane mentolate, jeleuri sau mentosane. Însă momentul meu preferat era când găseam în servieta tatei smochine uscate. Atunci știam că a luat salariul, iar asta era o zi de bucurie pentru noi. De la tata am descoperit smochinele și cred că de asta au rămas fructele mele preferate până în ziua de azi.

Pe mama parcă o văd și azi trezindu-se dis-de-dimineață să ne pregătească micul dejun. Aveam margarină cu gem de prune, pâine prăjită pe plită, ceai de mentă sau de gutuie, sau uneori cacao cu lapte. Ceaiul ni-l îndulcea cu miere de albine. 

Țin minte când fierbea laptele, ne băteam toți trei de la caimac. Și Doamne, ce dor îmi e să mai fac asta cu frații mei! Apoi pregătea cafeaua pentru ea și pentru tata. Cred că de asta mirosul de cafea a rămas preferatul meu până azi. Îi ceream să-mi dea și mie, iar ea îmi dădea o sigură linguriță. 

Erau troienele până la genunchi. Până la genunchii părinților, nu ai noștri, că noi eram prea mici. Când tata lucra, mama își lua niște cizme în picioare și ieșea să dea zăpada la o parte, ca să ne facă o cărare, să putem merge fiecare la școala lui.

Îmi amintesc cum ne pregăteam ghetele pentru ziua Sfântului Nicolae. Stăteam toți trei și lustruiam singurele perechi de bocanci pe care îi aveam. Dar nu am simțit niciodată că suntem săraci. 

Dimineața când ne trezeam, găseam portocale și bomboane fondante. Bineînțeles, nu lipsea nici nuiaua, pentru a fi apostrofați atunci când făceam obrăznicii. Și am făcut destule la viața noastră! 

Îmi mai amintesc cum ne învăța mama colinde, în timp ce trebăluia prin casă. Mergeam cu colindul la toți vecinii să le ducem Vestea că S-a născut un Mântuitor. Dar în naivitatea noastră de copii, ne bucuram când ne scoteam banii la final și vedeam cât am făcut. Însă, tot mamie îi dădeam banii. Ea știa cel mai bine ce avem nevoie să ne cumpere. 

Țin minte că odată, a venit la noi un tânăr care rămăsese orfan de părinți pe când era mic. Povestea cu tata în cameră, iar spre final, mama a venit la mine și mi-a cerut banii de la colind. Mi-a zis că tânărul orfan are nevoie de bani și trebuie să-l ajutăm. Aveam un portofel bleumarin care îmi plăcea mult. (Poate de la uniforma tatei am prins și pasiunea pentru această culoare). M-am dus cu sfială spre portofelul meu, dar până la urmă am scos tot ce am avut. Nu eram prea bucuroasă că rămân fără bani, dar știam că Domnul Iisus se află în fiecare persoană care ne cere ajutorul. Nu îmi amintesc dacă mi-am mai recuperat banii, dar aș vrea să cred că aceea a fost prima mea milostenie pe care am făcut-o. Știu că eram fericită că am putut ajuta pe cineva, chiar dacă la început eram reticientă, ca orice copil, de altfel. 

S-au dus anii și odată cu ei, m-am dus și eu. Acum avem atât de multe,

 și de fapt nu avem nimic. Nu mai avem entuziasmul copilăriei când ninge, nu ne mai bucurăm de mirosul de portocale. Nu ne mai putem îmbrățișa. Dar dacă am putea, am mai face-o? 

Am auzit pe mulți plângându-se că trăim vremuri grele, că nu ne mai putem îmbrățișa. Azi stau și mă întreb: cât de des ne îmbrățișam înainte de acest virus?

Mă dor poverile acestor ani, și chiar dacă nu-s atât de mulți, îi simt din plin. Mi-e dor de gustul de gutui de acasă, dar să simt că nu-mi lipsește nimic, să simt că am totul. 

Azi dorul m-a purtat acasă, la anii cu nămeți și cu lucruri simple, dar cu multă bucurie în inimi. Am învățat din copilărie să mă mulțumesc cu ce am și să nu mă plâng de ceea ce-mi lipsește. În ani, am cam inversat rolurile. 

Azi vreau doar să-I mulțumesc Domnului pentru tot ce mi-a dat. Pentru anii copilăriei mele care au rămas atât de vii în amintirea mea. Pentru părinți, pentru mentosanele și smochinele tatei, pentru portocalele și ceaiurile mamei, pentru frații enervanți care m-au făcut puternică, pentru tot ce am avut cândva și mă făceau să mă simt cel mai bogat copil din lume...

Alinador