Colind uitat

E Crăciunul, bunico, dar ce Crăciun e acela în care nu pot să te colind? Ce Crăciun e acela în care nu vin la ușa ta să îți cânt "A sosit Crăciunul", așa cum făceam în fiecare an al copilăriei mele? 

Îmi amintesc că aveam vreo cinci-șase anișori, când veneam să te colind. Veneam de departe, de la sute de kilometri, cu trenul. Veneam cu greu până în satul tău uitat de lume, în care nici microbuzele nu circulau. Mergeam prin nămeți până la brâul meu, iar când ajungeam la ușa ta, luai o măturică și-mi dădeai jos toată zăpada de pe haine și pe pe ghete. După ce mă încălzeam puțin, îmi spuneai blând:"Ei, draga mea, acum poți să mă colinzi". Iar eu începeam să-ți cânt cel mai cunoscut colind pe care îl știam pe vremea aceea:

A sosit Crăciunul, o, ce bucurie!

Tu ne-aduci, Iisuse, har şi veselie.

Ce frumos e bradul, ce frumos e tot,

o, ce bucurie, parcă nu mai pot!

Noi avem hăinuţe calde şi frumoase,

jucării şi pâine, case călduroase.

Dar atâţia, Doamne, n-au nici foc, nici casă,

nici măicuţă bună, nici hăinuţă groasă!

Dă-mi inimă bună Tu, Iisuse, mie,

să-mpart cu săracii marea-mi bucurie!

Toţi de-ar face astfel, o, ce sărbătoare,

n-ar mai plânge nimeni că-i sărac şi n-are!…

Traian Dorz 

În timp ce cântam acest colind, gândul meu era la săraci. Mă gândeam atât de des că eu am hăinuțe, am o mamă bună, am o bunică bună și am multe bucate de sărbători, iar alții nu au nimic din toate acestea. Oare unde a dispărut acel sentiment de demult, de nu mai văd cât de bogată sunt și cât de lipsiți sunt alții? Cred că l-am pierdut odată cu plecarea ta, bunico, pentru că tu chiar mă făceai să mă simt bogată. Fără tine, orice Crăciun a fost stingher. Poate are legătură cu faptul că ai plecat la Cer după Sărbătoarea Nașterii lui Hristos, iar prima zi a anului nou ți-a așternut mormântul cu nămeți, nămeți mari ca în vremea copilăriei mele. 

Azi nici zăpadă nu mai avem. Privesc pe geam și-mi amintesc doar cum stăteam pe pat în camera de zi - cea în care îți desfășurai tăcută activitățile zilnice - cum ningea de frumos, iar nămeții acopereau toată curtea casei tale. Vedeam cum se aștern pe căruța uzată, pe gard, pe trandafirii curățați, pe gutuiul din grădinuța casei. Priveam și mă minunam de jocul fulgilor de nea și parcă trăiam cel mai frumos basm al vieții mele. 

Cu glasul blând, așa cum știai tu să fii, mă chemai apoi să-mi dai brânzoaice. Am călătorit mult, bunico, am mâncat multe prăjituri delicioase în viața aceasta de om, dar niciun desert nu m-a încântat cum o făceau brânzoaice tale fierbinți și turtele abia scoase de pe plită. Acum, laptele mi se răcește în cană, pentru că nici el nu mai are gustul copilăriei și al vremurilor de demult apuse. Am încercat și eu să fac turte și brânzoaice. Dar ce folos, când lipsesc mâinile bătrâne care să le frământe și dragostea care să le gătească? 

Te văd cum stăteai pe pat cu poala plină de gemuri de lână, cu vreo două perechi de andrele înfipte în ele și cum îmi măsurai piciorușele micuțe ca să-mi faci șosete de lână și botoșei. Poate de asta, în ultimii ani sunt atât de friguroasă și am mereu mâinile și picioarele reci, că nu mai are cine să-mi ia măsuri pentru o nouă pereche de șosete sau mănuși. Ai încercat de multe ori să mă înveți să împletesc, dar mintea mea de copil zbura mereu la joacă și la povești și nu aveam răbdare să învăț până la capăt. Mereu îți promiteam că anul viitor când voi veni, o să aștept cu răbdare să mă înveți. Iar acel an viitor, n-ai mai rămas printre noi. Ce rău e când nu facem lucrurile la timp! De aș fi învățat asta de mică, dar din păcate, timpul e nemilos și nimeni nu poate schimba asta. 

Bunico, de acolo din Cer, te rog să-mi trimiți niște fulgi de nea. Nu cer nimic mai mult. Doar să-mi încânt privirea ca în vremurile de demult. Să simt că fulgii îmi sărută obrajii, cum o făceai tu demult. Nu vreau nimic mai mult, doar să auzi când îți cânt printre lacrimi "A sosit Crăciunul". Nu vreau să mă răsplătești cu turte sau cu brânzoaice. Nu vreau nici portocale și bomboane. Vreau doar un cer senin, să simt că de acolo tu încă auzi colindele cântate de nepoții care îți duc dorul. Așa-i că zâmbești când ne auzi cântând? Ce amestec de lacrimi și zâmbete se proșterne între Cer și pământ!