Pe un alt drum

Anul acesta parcă nu îndrăznesc să reflectez la ce a însemnat 2019 pentru mine. Parcă nu am destul curaj să scriu despre ce am învățat în acest an. 

Nu a fost un an ușor, de ce să mă mint? Dar a fost un an plin...

Am început anul cu un sentiment de bucurie. Știam că urmau multe schimbări în viața mea, așa că eram pregătită să înfrunt tot ce avea să vină pe parcurs. 

Am călătorit în cealaltă parte a lumii ca să-mi împlinesc un vis pe care îl aveam din facultate. Dar abia când am ajuns în America, am înțeles că ne dorim atât de mult ceva, încât, atunci când în sfârșit îl obținem, nu ne este de niciun folos. 

“O, deșertăciunea deșertăciunilor!” - zice Eclesiastul... totul este deșertăciune, iar anul acesta am înțeles cel mai bine acest lucru. Am înțeles că noi ne facem planuri dar numai voia lui Dumnezeu se împlinește.

Mi-am făcut și eu planuri. De ceva timp, nu îmi mai fac planuri fără Dumnezeu. Planurile mele erau hotărâte de El, sau cel puțin așa credeam eu. Însă Dumnezeu a trebuit să mi le dărâme pe toate la pământ ca să înțeleg și mai mult că trebuie să devin dependentă de El. Numai de El.

Sunt lucruri pe care nici acum nu le înțeleg. Dar le accept. În perioada aceasta m-am gândit mult la cei trei magi. Fiind cititori în stele, și aflând că se va naște un Împărat, s-au dus să-L caute la curtea lui Irod. Unde poți căuta un Prinț? Bineînțeles că Îl cauți la curtea regală. Dar El nu era acolo, drept dovadă, Irod nici nu știa că avea să Se mai nască un Rege în acel ținut. Ba chiar auzind acestea, s-a tulburat în inima lui și a încropit un plan mișelesc: “Duceți-vă de căutați cu de-amănuntul despre Prunc, și când Îl veți găsi, dați-mi și mie de știre, ca să vin și eu să mă închin Lui”

Magii, în sinceritatea lor, l-au crezut pe Irod, însă Dumnezeu nu lasă lucrurile așa. Noaptea li se arată Dumnezeu în vis și le spune să se întoarcă acasă PE UN ALT DRUM. M-am gândit mult la acest lucru...

Anul acesta Dumnezeu mi-a spus și mie să o iau pe un alt drum. Dar nu am înțeles glasul Lui. Nu am înțeles de ce mi-ar cere mie Dumnezeu asta, când drumul pe care mergeam era unul atât de frumos. Nu am înțeles de ce trebuia să renunț eu la unele lucruri, și să merg iar printr-un pustiu ca să învăț iarăși niște lecții. Și văzând că eu nu puteam înțelege, Dumnezeu mi-a schimbat direcția de mers:

Reconfigurare traseu...și totul s-a prăbușit. Merg fără să cunosc drumul pe care am pășit. Dar am devenit dependentă de Dumnezeu. 

A fost anul cu cele mai înlăcrimate rugăciuni, iar asta m-a apropiat și mai mult de Cer. Și chiar dacă în fața mea e ceață, chiar dacă uneori e viscol, chiar dacă iarna își pune amprenta pe sufletul meu, totuși Îl caut pe Dumnezeu în orice vreme.

Anul trecut mi-am dorit un 2019 îngenuncheat. Dar nu știam că pentru a experimenta asta, Dumnezeu avea să dărâme toate planurile mele și tot ce îmi propusesem eu, doar ca să mă facă să înțeleg că trebuie să-L pun pe El pe primul plan în viața mea...

Acum merg pe un alt drum, dar știu că pe acest drum sunt în siguranță dacă rămân lângă Dumnezeu. Sunt dureri pe care îți vine să le strigi, pe unele le ții ascunse în suflet, iar pe unele doar le plângi. Le plângi în fața Lui și Îl rogi pe El să le vindece. Așa sunt și durerile pe care le-am avut în acest an. Domnul meu le știe pe toate și sunt liniștită în brațul Lui. Mă consider o persoană încăpățânată, și asta mi-a adus mereu suferință. Acum vreau doar să accept voia Lui, chiar dacă nu o înțeleg. Vreau să-L las pe El să aducă vindecare peste orice rană și pace peste orice suflet zbuciumat. 

Aș putea scrie un roman despre ce a însemnat 2019 pentru mine... dacă ar fi să îl caractez într-o singură sintagmă, l-aș numi “Un drum nou”. Dar atât timp cât Dumnezeu rămâne la cârma vieții mele, am certitudinea că totul este în control. Nu știu pe unde duce acest drum, dar știu că duce spre Cer. Și mai știu că El merge înaintea mea și îmi așază indicatoare pe fiecare drum, si la fiecare intersecție pe unde nu știu încotro să o iau. 

Uneori aș vrea ca Domnul să îmi ia toate amintirile acestui an, sau cel puțin pe cele mai puțin plăcute. Dar la sfârșitul vieții mele, cum voi putea eu citi colecția de cărți dacă sar peste un volum? Nimic nu ar mai avea sens. Ce vreau acum, e să păstrez  în inima mea tot ce a însemnat acest an: și bucurii și întristări, și persoane care au plecat și care au rămas, și belșug și lipsuri... toate m-au adus mai aproape de El, iar pentru acestea nu pot decât să Îi mulțumesc...

Ce îmi doresc de la 2020? 

Să rămân sub Crucea Lui și să mă supun voii Sale când îmi va spune să o iau PE UN ALT DRUM...

de restul Se va ocupa Dumnezeu...

Aș vrea să fiu iubire

Doamne, iar am uitat să învăț să iubesc. Am uitat să aleg să iubesc și m-am axat pe durerile mele. M-am uitat apoi în jur și am văzut oameni mai răniți ca mine. Am văzut oameni cu inima în bucăți și cu un trup atât de fragil, încât doar o bătaie a inimii îi mai ține în viață. Am văzut oameni atât de deznădăjduiți, încât au spus că ei nu merită să trăiască. Și am văzut oameni care își purtau rănile tăcuți, fără să strige din toți plămânii că îi doare. Iar eu ce am făcut, Doamne? Am rănit, am lăsat durere în inimile celor din jur și în loc să alin, mi-am înfipt și mai mult pumnul în inima lor.

M-am rugat de multe ori să mă faci o binecuvântare pentru cei pe care Tu i-ai trimis în viața mea cu un scop. Dar de fiecare dată am lăsat mai mult indiferența să mă conducă. Și am plâns atât de tare că mă dor înfrângerile mele, încât am uitat de rănile Tale. Am uitat, Iisuse, că Tu ai murit tocmai ca eu să nu mai simt durere. Tu ai purtat deja poverile mele și ai numărat fiecare lacrimă a mea. Sunt atât de păcătoasă! Am strigat că nu mai cred în minuni, și am uitat că Tu ești cea mai mare Minune din viața mea și poți face câte minuni vrei. Am uitat că la Tine totul este cu putință și totul capătă sens când Te las pe Tine să conduci viața mea.

Iartă-mi, Doamne, strigătele de durere. Acum văd cu adevărat cât de binecuvântată sunt. Văd că Tu ești cu mine, chiar dacă nu știu pe unde mă conduci. Și nici nu trebuie să știu, atât timp cât drumul pe care merg are la final destinația Veșnicie.

Doamne, fă-mă o lumină a Iubirii Tale! Fă ca mâinile mele să mângâie, în loc să lovească. Fă ca ochii mei să privească cu blândețe, în loc să privească cu repulsie. Fă ca picioarele mele să meargă spre inima celui îndurerat, și nu spre ceea ce-mi place mie. Fă, Doamne, ca urechile mele să asculte durerile, și nu să fug când alții strigă după ajutor. Și fă, Doamne, ca inima mea să iubească oricând, necondiționat, și fără încetare. Fă ca inima mea să fie gata de jertfă și să meargă până la capăt, crezând cu putere că la capăt mă vei aștepta Tu cu brațele deschise.

Într-o lume plină de ură, fă-mă iubire. Într-o lume plină de ploi, fă-mă curcubeu. Și într-o lume plină de întuneric, fă-mă o lumină către Cer. Fă ca la sfârșitul vieții, când cei îndurerați vor ajunge la Tine, să poată spună despre mine:"Ea mi-a fost alături atunci când toți m-au părăsit."

Din anotimp în Anotimp

Septembrie își lasă ușor mantaua pe trupul meu obosit de atâta alergat. Frunzele îmi pătrund în vene și pulsează spre inima mea cel mai colorat anotimp. Gândurile mele sunt iar ca niște păsări în furtună, și parcă nu își găsesc adăpost nicăieri. Totul e rece. În mine inima parcă e amorțită, a uitat iarăși ritmul Cerului senin. Mintea mea e acoperită de nori. Am plecat în căutarea Soarelui de care am nevoie ca să supraviețuiesc și acestei toamne lungi, ce-mi stă în față.

O rază de Soare mă mângâie și mă agăț de ea cu toată speranța că nu voi amorți iarăși în ger. Abia am clipit de câteva ori și încă o vară s-a dus. Acum e timpul să culeg roadele așteptării de altă dată. Rodul meu e tot puțin, dar e udat cu lacrimi și cu rugăciuni, din serile calde de vară. Acum e timpul să las bucuria să-mi pătrundă în inimă și să mă minunez de încă o toamnă plină de frumos.

Știu că nimic nu se întâmplă fără voia Lui. Știu că orice anotimp este rânduit de Dumnezeu și El este Stăpânul oricărui timp și oricărei vremi. El le are pe toate în planul Lui și le duce pe toate la împlinire. În Dumnezeu e ordine și armonie, așa cum toamna are armonia ei. El este Dumnezeul disciplinei și vrea ca noi să învățăm că nimic nu poate trăi în haos. Inima noastră are evoie ordine. Totul trebuie să își aibă locul lui, timpul lui și toate sunt frumoase când le lăsăm în mâna lui Dumnezeu.

Vântul puternic mă doboară. Îmi închid fereastra prin care mi-am adunat mii se raze de Soare în suflet. Acum mă adăpostesc la umbra aripilor Lui. Domnul este tăria mea. El mă face să trec din anotimp în anotimp, până voi ajunge în Primăvara Eternă.

                                                         Alinador

La țărmul mării mele

Îmi aduc aminte cu emoție de marea învolburată a sufletului meu. Îmi amintesc de furtunile din vară în care sufletul meu a fost inundat și nu aveam unde să mă adăpostesc. Nu aveam niciun loc unde să fug și să scap.  Nu era nimic să-mi scape sufletul de apele în spume. Și când credeam că voi pieri în cea mai adâncă apă, ai apărut Tu, Soare minunat. Tu mi-ai acoperit sufletul zdrobit cu aripile Tale puternice și mi-ai spus că mă pot adăposti la umbra aripilor Tale. Acolo nicio furtună nu m-a mai putut atinge. De acolo niciun val nu m-a mai putut zdruncina.

Dar ce s-ar fi ales de mine dacă nu apăreai Tu la țărmul mării mele, când simțeam că apele mă fură în vâltoarea lor? Ce aș fi fost dacă nu erai Tu, cu puterea Ta cerească să mă ascunzi în Tine?

Strigam cu disperare după ajutor. În noaptea strâmtorărilor mele, când furtuna își făcea simțită prezența tot mai intens deasupra mea, am simțit Dragostea Ta care îmi spunea să nu mă tem căci Tu ești cu mine. Tu, Doamne, ai ascuns sufletul meu răvășit în brațele Tale puternice și ocrotitoare. Tu ai purtat de grijă vieții mele și mi-ai îngrijit sufletul zdrobit. Ție îți datorez toată recunoștința pentru ceea ce ai făcut în viața mea. Tu, Dumnezeule, meriți toată lauda, că nu mi-ai lăsat sufletul în locuința morților.

Tu mi-ai schimbat jalea în bucurie și suferința în cântec. Tu ai fost cel care S-a îngrijit de mine și mi-ai făcut un adăpost pe care furtunile acestei lumi nu îl mai pot clătina, pentru că Tu ești Stânca pe care stau acum.

Adeseori furtunile încă amenință sufletul meu, chiar dacă este adăpostit în Tine. De multe ori grijile lumii mă fac să cobor de pe Stânca mea, mă fac să mă afund iarăși în valuri năprasnice. Nu mă mai lăsa Doamne, să cad. Nu mai lăsa sufletul meu să fie biruit de întristări și de furtuni care pier. Nu-mi lăsa ființa neacoperită de aripile Tale, căci dacă aripile Tale se retrag, furtunile apar din nou și îmi inundă sufletul, lăsându-mi-l iarăși zdrobit.

Ajută-mă Doamne, să nu mai privesc la valuri. Ajută-mă să văd doar brațul Tău pe care mi-l întinzi mereu cu atâta bunătate. Ajută-mă să privesc la cerul senin pe care l-ai adus în viața mea. Și fă-mă să înțeleg că de lângă Tine, niciun val nu mă poate smulge.

                                                       Alinador

Pași spre Cer

Mă uit spre Cer iar inima îmi bate cu mai multă putere când mă gândesc că Cel care a creat cerul, a creat și inima mea. Dumnezeu, în nemăsurata Lui înțelepciune, m-a creat după chipul și asemănarea Lui (Geneza 1:26) și a pus în mine dorul după Veșnicie (Eclesiastul 3:11).

Privesc ades spre bolta înstelată și mă gândesc că e imposibil ca ceva atât de uimitor să nu aibă un Creator Măreț! (Psalmul 19:1) Și El, Care știe totul despre univers și tot ce este în el, cunoaște și inima mea. Știe că sunt vulnerabilă, iar atunci, mă ia în brațe și îmi spune cele mai frumoase cuvinte de Iubire. Și dacă nu ar fi rănile din palmele Lui, aș crede că îmi vorbește numai cu vorbele calde. Dar El îmi vorbește cu fapta când îmi mângâie sufletul răvășit de atâtea griji.(Psalmul 94:19)

Dragostea Lui întrece imaginația mea. Ce mă uimește la Acest Iisus, este că rămâne aproape de mine chiar și atunci când eu Îl resping. De multe ori voiam să plece de lângă mine, știam că nu Îi merit Iubirea. Atunci, ca și Sfântul Petru de altă dată, am zis și eu: "Pleacă de la mine, Doamne, căci sunt un om păcătos!" (Luca 5:8). Iar eu chiar aveam motive să spun asta. Însă El a rămas. Când eu băteam piroane în Mâinile Lui Sfinte, El mă mângâia și mă privea cu iubire. Când toți au plecat și m-au lăsat în durere, credeam că și El va pleca. Dar El a decis să rămână, pentru că El este credincios în toate lucrurile, iar asta m-a minunat nespus.

Nu-L pot defini pe Dumnezeu. Nimeni nu a reușit să o facă. Însă știu că cel mai bine Îl definește Iubirea.(1 Ioan 4:8) Iubirea fără măsură, curată, suavă, plăcută, afectivă, iubirea care merge până la capăt. El are o iubire care spune:"Toți te-au părăsit? Eu nu o voi face. Rămân aici lângă tine. Nu plec fără tine."

Încerc mereu să fac pași spre Cer căci sufletul îmi arde de dorul de a-L întâlnit. De multe ori greșesc și alunec din nou ca un copil care abia învață să meargă. Atunci, El iarăși plin de iubire, mă ia de mână și îmi șoptește blând:"Mai încearcă o dată. Eu sunt aici să te sprijin". Și atunci, mai plină de încredere, mă ridic și încep să fac pași spre El. Apoi încep să alerg tot mai mult, și dintr-o dată, parcă plutesc. Aripile mele, despre care credeam că sunt frânte, acum mă ajută să zbor spre Domnul meu, după care tânjește fiecare strop din ființa mea. El mi-a întărit făptura și m-a învățat zborul spre Înălțimi. Dumnezeul meu în care mă încred, mă face zi de zi să-L caut tot mai cu sete și să fiu lacomă după cuvântul Său. (Psalmul 119:131)

Ce minune e să am pe Cineva pe care să mă pot sprijini. Ce bine e să am o nădejde că într-o zi, zborul meu va sparge galaxiile și va ajunge în Porțile Veșniciei, unde mă așteaptă El, Preaiubitul inimii mele bolnave de dor. Ce măreție să știu că cetățenia mea nu este aici în această lume(Filipeni 3:20), ci Acolo unde îngerii înconjoară tronul de Har al lui Dumnezeu și unde toți cântă cea mai frumoasă cântare de Iubire!

Iisuse, nu mă lăsa să mă limitez la acest pământ trecător. Ajută-mă să zbor mereu, să alerg, să merg, să pășesc, să mă târăsc, dar să nu mă opresc niciodată din a merge spre Cer.

Poveri care ne dor

Trăim purtând cu noi sarcini și poveri ce parcă nu se mai sfârșesc. Mii de încercări apar la tot pasul și parcă te întrebi: Cum Iosif a putut fi biruitor și eu nu? El de ce a putut să își ierte frații care l-au vândut, iar eu mă răzbun?  Cum a putut el să se păstreze curat iar eu parcă nu am puteri să depășesc anumite obstacole?

Din ziua în care ne naștem începem deja să purtăm o cruce pe acest pământ. Până în ziua Veșniciei, purtăm cu noi poveri ce apasă tot mai greu asupra noastră. Ne dor atâtea lupte, atâtea căderi, atâtea înfrângeri de care am avut parte de-a lungul anilor. Și toate le ducem chinuiți și împovărați în spate, ani în șir. Ne luptăm din răsputeri să le lăsăm dar parcă nu putem.

"Și aruncați asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El Însuși îngrijește de voi." (I Petru 5:7). Îți subliniezi acest verset și altele asemănătoare lui. Le scrii pe tăblița inimii tale. Îți faci cartonașe pe care le lipești pe perete, îți printezi semne și le așezi frumos în Biblie. Poate așa vei reuși să împlinești versetul de mai sus. Dar nu ține mult. O zi, două și apoi... Iar ești dărâmat, iar ești învins și doborât. Te simți singur și strigi cu putere, dar nimeni nu te aude. Parcă Cerul e închis iar tu te lupți să scapi de durerile pe care le porți.

Începi să plângi în hohote. Strigi și mai tare spre Dumnezeu să nu te lase în necaz. Pământul pe care stai e ud de atâtea lacrimi. Biblia îți este umezită și ea. Ochii tăi nici nu mai pot desluși ce este în față din cauza atâtor lacrimi. Și dintr-o dată se face liniște în sufletul tău. Cerul se deschie, iar de sus ți se întinde o mână iubitoare. Două brațe puternice se apropie în taina serii de tine. Cineva îți cuprinde fața în palme, îți șterge obrajii înlăcrimați, îți sărută fruntea asudată și te cuprinde la Sânul cel mai cald și iubitor. E Scumpul tău Mântuitor. Credeai că te-a uitat. Credeai că porți singur poverile, dar ai uitat să fii liniștit că El Se va lupta pentru tine. Ai uitat că dacă Îl chemi, El îți va veni în ajutor.

O, suflete! Câte poveri mai poți purta? Până unde mai poți merge cu atâtea dureri neîmpărtășite? Ai atâtea vise pe care nu le-ai spus nimănui de teamă că nu se vor împlini. Ai atâtea frici pe care le porți cu teama că te vor împiedica să ajungi unde trebuie. Însă Dumnezeul tău nu te-a uitat! Fă un pas spre El și vei vedea ce minuni poate face Dumnezeu. Prăbușește-te zdrobit la picioarele Crucii Lui, cu toate poverile tale
.

"...De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roșii ca purpura, se vor face ca lâna."Isaia 1:18). O, ce promisiune solemnă! Toate intristărilor tale vor fi aruncate în marea uitării. Toate poverile tale vor fi luate asupra Lui și în locul lor vei primi pacea Lui cea Sfântă. El îți va șterge lacrimile și din ele vor înflori cei mai frumoși crini ai Iubirii. Și pentru toate acestea, El a plătit deja prețul pe Cruce. Deci, vino la El ca să primești despovărarea inimii tale! Vino și spune-i Lui orice durere de a ta.

Domnul nu te-a uitat. El doar te modelează pentru o lucrare de nespus! Crede numai!

Cu un pas mai aproape de Cer

"Viața se trăiește privind înainte și se înțelege privind înapoi" (fr. Traian Dorz)

Te las în urmă, 23...
Ai fost un an minunat. M-ai învățat să mă încred mai mult în Dumnezeul meu care este Dragoste.  Nimic nu ține veșnic, de aceea și tu ești gata să pleci și trebuie să te las. Alte persoane te așteaptă să le bucuri cu prezența ta.
M-ai învățat să nu mă tem de ridurile din colțul ochilor, să nu mă tem de examene picate, de drumuri întunecate, de neîmpliniri și de vise năruite. M-ai învățat că trebuie să las totul să vină de la sine, că anii sunt doar un număr și că în viață nu ai certitudinea că vei ajunge ziua de mâine.

M-ai învățat să privesc mai mult spre Cer și mai puțin pe pământul acesta plin de îngrijorări. Și m-ai învățat să fac din Dumnezeu Prietenul tinereții mele și să Îl iau cu mine oriunde merg.
M-ai ajutat să discern lucrurile și să cred că binele va triumfa. Într-o lume plină de întuneric, m-ai făcut să învăț că trebuie să fiu o lumină ruptă din Soare. M-ai învățat să nu mă mai întristez când mai trece un an din viața mea, și să las lucrurile să-și urmeze cursul.

Te las în urmă, 23. Alături de tine am experimentat cele mai frumoase trăiri. Alături de tine am învățat să prețuiesc oamenii cu care mă intersectez și să le ascult povestea. Cu lacrimi în ochi am privit la tot ce am trăit alături de tine. Sper că mi-am învățat lecțiile.
Urmează o altă cifră. 24 îmi bate la ușă, și e gata să mă învețe cele mai frumoase lucruri. Dar mă întreb, oare eu sunt gata să le primesc? Sunt gata să mă jertfesc și să accept totul fără să mă supăr și fără să cârtesc?
Mă simt copleșită și binecuvântată. Nu toți au privilegiul de a ajunge acești ani. Unii se duc prea curând. Prea curând pentru noi, care suntem dependenți de ceas și calendar, și uităm că Dumnezeu numără altfel anii. La Dumnezeu timpul este diferit și nu înțelegem că noi trebuie să ne reglăm ceasul după timpul Lui, și nu invers.

Ce îmi doresc (de) la 24?
Mai puține pentru mine, mai multe pentru cei din jur. Îmi doresc o lume în care să dăinuie iubirea și înțelegerea. Știu că pare SF dar se poate. Cu jertfă, cu dăruire, cu răbdare, cu înțelegere. Îmi doresc să aud oamenii bucurându-se de ceea ce au, și nu să se plângă de ce nu au. Îmi doresc să acceptăm odată pentru totdeauna că fiecare dintre e noi  e unic și nu trebuie să ne comparăm între noi. Și îmi doresc să înțelegem că e mai bine să se facă voia lui Dumnezeu decât voia noastră. Îmi doresc să zâmbim mai mult și să ne îmbrățișăm cald.

Mergi, dragul meu 23. Îți dau drumul să zbori spre cei care te așteaptă. Mergi și învață-i tot ce m-ai învățat pe mine. Spune-le să nu se teamă de trecerea anilor, nici să grăbească trecerea lor. Învață-i pe oameni să se bucure de AZI, Mâine nu ne aparține. Ajută-i pe oameni să înțeleagă faptul că totul se învață în timp, și nu într-o noapte (excepție fac studenții în sesiune:)) )

Vino, 24. Sunt pregătită să te primesc, chiar dacă mai adaugi un rid pe fruntea mea. Sunt gata să primesc tot ce vrei să mă înveți, fie în bucurie, fie în dureri. Sunt gata să te iau de mână și să zburăm spre Cer. Acum sunt cu un an mai aproape de Veșnicie.
Ăsta da motiv de bucurie!

🤗

Să trecem prin durere

Alegeri greșite, decizii neinspirate și pași grăbiți, toate ne conduc spre un abis din care ne e greu să mai ieșim.
- Cum mai ești?
- Am trecut peste...
Am întâlnit atât de des această replică încât nu o mai cred. Și eu mi-am spus-o. Și nu mi-am dat seama că nu este despre a trece PESTE, ci despte a trece PRIN durere. Ne amăgim când spunem că am trecut peste, când de fapt noi trebuie să trecem prin anumite stări și dureri. Cum să ne maturizăm dacă noi îl luăm în brațe pe acest "PESTE" care credem că ne face traiul mai ușor? Dar în esență nu e așa. Abia când treci prin durere poți spune că ți-ai învățat lecția. Abia când treci prin suferință începi să înțelegi că totul capătă sens, că nimic nu este întâmplător, iar în același timp, înțelegi că nimic nu este mai benefic pentru sufletul tău, decât furtuna în care ești așezat.
Vrem să ne descotorosim cât mai repede de dureri. Vrem să le aruncăm în marea uitării și să fim fericiți. Dar uităm prea ușor că suferința ne ține aproape de Hristos și aproape unii de alții. Uităm că în suferință, rugăciunea e mai fierbinte, cântarea mai înălțătoare,  părtășia mai închegată. Iar Hristos nu este nicicând mai aproape de noi, decât în suferință.
Când omul a păcătuit, Dumnezeu i-a spus lui Adam că prin sudoarea frunții își va câștiga existența, iar Evei, prin dureri va aduce viața pe lume. De ce i-a dat Dumnezeu suferința omului? Pentru că prin suferință omul avea să se lege de Dumnezeu. În necaz, omul Îl roagă pe Creator să îi vină în ajutor.
-Cum mai ești?
-Am trecut prin... A fost greu, a durut, dar cu Dumnezeu am reușit. Acum pot zâmbi chiar și în necaz.
Despre asta e suferința, nu despre a trece peste...

Photo: Ionel Zdr