Sfârșituri

 

Dacă este ceva ce nu îmi îmi place deloc, ei bine, pot spune că nu îmi plac sfârșiturile. Am mai scris despre unele sfârșituri din viața mea. 

Unele mi-au lăsat inima la pământ, zbătându-se între viață și moarte. Altele mi-au înălțat inima pe munți și m-au făcut să privesc de acolo priveliștea unui nou început. 

Unele sfârșituri m-au făcut să-mi dau seama cât de mult am greșit, luând anumite decizii din viața mea. Altele m-au făcut să înțeleg că timpul nu mai poate fi întors și e mai bine că a fost așa. 

Unele sfârșituri m-au făcut să-mi doresc un nou început. Poate mai frumos, mai plin de devotament, mai înălțător, mai plin de implicare din partea mea. Altele m-au făcut să mă tem de un nou început...

Mă apropii cu pași grăbiți de un alt sfârșit. Pentru că nimic nu ține veșnic, vine o clipă când drumul meu se bifurcă și trebuie să-mi răspund la întrebarea: și de aici încotro? Sfârșiturile mă dor, ca fiecare apus pe care-l privesc cu nostalgie. Și totuși, de dragul unui apus înflăcărat, merită să mai accept încă un sfârșit. Sfârșitul unei zile, al unei clipe, al unei respirații, sfârșitul unei bătăi de inimă...

Nu mi-e ușor să accept încă un final. Mi-e teamă de necunoscut. Mă tem de bifurcații. Mă tem că voi alege drumul greșit. Însă, uit că la Dumnezeu există întotdeauna "reconfigurare traseu". Uit că Dumnezeu poate face un drum în pustie și îmi va fi Însoțitor la fiecare sfârșit și la fiecare început. 

Uit că același Dumnezeu care a făcut atâtea minuni în viața mea, poate face altele și mai mari de acum încolo. Și uit că Dumnezeul care îmi dă hrană în fiecare zi, e același Dumnezeu Credincios care mă ghidează când nu știu pe ce drum s-o iau. 

De aici încotro? Adevărul este că nu știu. Sau poate că știu, dar mă tem să rostesc cu voce tare. Nu știu încotro o voi lua. Sau mai bine zis, nu știu dacă drumul pe care îl voi alege e același cu drumul pregătit de Dumnezeu pentru mine. Însă, tot ce îmi doresc, e să merg de mână cu Dumnezeu. Îmi doresc să las un drum bătătorit în urma mea și să merg cu credință că El știe mai bine ce are pregătit pentru mine.

Îmi doresc să îmbrățișez sfârșiturile chiar dacă dor, chiar dacă îmi lasă sufletul îngreunat, chiar dacă noul început e plin de temeri. Dacă aș ști totul dinainte și dacă aș putea controla toate lucrurile din viața mea, oare unde ar mai fi încrederea mea în Dumnezeu? Tocmai de aceea e grea calea credinței: pentru că trebuie să mă încred PE DEPLIN în Dumnezeu și să-L las să mă surprindă așa cum numai El știe să o facă, așa cum a mai făcut-o de mii de ori în trecut și așa cum o va face până la sfârșitul vieții mele. 

Cred că singurul sfârșit pe care îl aștept cu bucurie, e sfârșitul alegării mele pe pământ, pentru că nu mă mai așteaptă un necunoscut, ci o eternă bucurie trăită cu El. Însă până atunci, trebuie să învăț să iubesc sfârșiturile, așa cum iubesc apusurile. Să iubesc începuturile, așa cum iubesc răsăriturile. Și să iubesc urcușurile și coborâșurile vieții mele, așa cum iubesc fluxul și refluxul mării, când nu mă mai satur să o privesc... 

Doamne, știu că ești cu mine în acest sfârșit. Ajută-mă să merg spre necunoscut de mână cu Tine,  fiindcă știu că alături de Tine, alegerile mele nu vor fi niciodată greșite. Fii Tu cu mine pe noul meu drum, în orice zi din viața mea! Și fă-mă să trăiesc zi de zi cu gândul la cel mai așteptat sfârșit, la cel mai așteptat început al îmbrățișării cu Tine! 

Alinador 

@sclipiri.de.condei