Valul mării zbuciumat

Țărmul mării mă face mereu să mă gândesc că nu-s decât o mână de lut. Când scriu ceva pe nisipul mării, valul îl șterge într-o fracțiune de secundă îndepărtând orice urmă.
Dar de ce prezentul nu e ca vaul mării? De ce nu vine cu valul său învolburat să șteargă toate urmele trecutului? De ce rămân țintuitã în amintiri în loc să îmi iau zborul ca niște pescăruși spre cerul albastru și senin?
De ce mai există amintiri dacă nu le pot uita pe cele care dor? De ce nu am puterea să îndepărtez din mintea mea pe cei care au lăsat o urmă în trecut?
Îmi este dor de propria mea eliberare, să simt că sunt liberă și nimic să nu mă poată ține...să simt că pot pluti pe mare ca o barcă ce își cunoaște bine ținta. Îmi este dor să construiesc castele din nisip și să privesc cum vine valul să mi le dărâme fără să mă supăr.
Împart amintirile în găletușe colorate. Le bătătoresc cu lopățica din plastic a indiferenței și fac un castel din el, fix pe malul sufletul meu. Un val de amintiri se aruncă asupra castelului meu, plin de furie, încercând să-l nimicească. Dar...zadarnic: castelul meu e de neclintit. Mintea mea se încăpățânează cu putere și nu vrea să cedeze amintirile din trecut în schimbul celor prezente.
De un lucru sunt sigură: toate m-au ajutat să fiu cine sunt astăzi, așa că nu mai are rost să renunț la ceea ce m-a zidit, chiar dacă a făcut-o într-un mod dureros.
Poate că e momentul de o nouă acceptare...să mă accept așa cum sunt...

                                                                                                                                               Alinador