E un octombrie
posomorât. Parcă plânge cerul prin stropii reci de ploaie, iar vântul își face
simțită prezența. Nu simți ce rece e afară? Nu mi-ar ajunge cel mai gros șal
și nici cel mai fierbinte cappuccino pentru a-mi încălzi trupul înfrigurat.
Nu mi-ar fi de ajuns nici o haină groasă de lână… pentru că inima nu poate fi
încălzită cu nimic…cu nimic altceva decât cu iubire. În naivitatea mea de
copil, credeam într-o zi că pot găsi căldură în iubirea ta. Dar m-am înșelat
amarnic. Nu am găsit-o.
Ce păsări călătoare sunt gândurile mele… Parcă ar vrea să plece
spre cele mai calde anotimpuri, dar se izbesc de cutia mea craniană în
încercarea lor de a se elibera. Și încep să se învârtă toate în
interiorul meu, și se frământă de parcă ar fi o cafea ce dă în clocot într-o
dimineață friguroasă de octombie. Nu știu cum reușești să-mi ții mereu
gândurile captive. Mi le vei elibera vreodată? Mi le vei lăsa vreodată să
zboare liniștite? Sau îmi vei ține gândurile ca niște privighetori în colivia
sufletului tău ?
Octombrie gri… Un picur rece se prelinge pe obazul meu drept. E un
strop de ploaie sau e propria-mi lacrimă? Cum îmi voi da seama care e granița
dintre lacrimi și stropii de ploaie? Cum îmi voi da seama care e granița la
care trebuie să mă opresc și să te privesc cu ochi de toamnă?
Cândva te rugam să mă înveți să te iubesc…acum te rog să mă înveți să te
uit, pentru că singură nu reușesc. Și mă tem că nu voi învăța niciodata…nu atât
timp cât privirea ta rece și tomnatică mi se ivește în fața ochilor ca o
fatasmă gata să plece pe cărări brumării.
Mai bine lasă-mi gândurile libere. Dă-le libertatea să zboare spre
cărări de bucurie, spre limanuri de pace, spre pajiști de iubire. Nu mi le mai
ține prizoniere, oferă-le libertatea după care tânjesc…
Alinador
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu