Colindele se aud în surdină pe laptopul meu. Încep să mă gândesc la Crăciun. Ce Sărbătoare Minunată! Încă puțin și ne vom bucura de mirosul de portocale, de bradul împodobit, de masa îmbelșugată, de darurile primite și dăruite.
În fiecare an ne bucurăm de o haină nouă, de o rețetă reușită, de oaspeții care ne trec pragul casei, de cetina frumos mirositoare și de troienile, care deși nu mai sunt ca altă dată, totuși, ne încântă atunci când zăpada ne scârţâie sub încălțămintea nou-nouță. Într-o colibă dărăpănată stă o mamă singură și-și crește copiii cu greu. Mai încolo, o bătrână tremură și se roagă să plece mai repede la Cer. În alt colț de lume, copiii nu știu ce înseamnă Crăciunul. În altă casă, o soție plânge de dorul soțului ei plecat peste hotare, care nu a reușit să-și ia bilet spre casă din cauza prețului extravagant. Într-un apartament, alți copii stau și așteaptă o îmbrățișare sau un sărut de noapte bună. Ei nu știu de povestea magilor, a păstorilor și a Pruncului Iisus. Ei nu știu de bucuria Sărbătorii.
În timp ce noi ne bucurăm de cei dragi, în ieslea rece Se naște iar Iisus. Pentru a 2018-a oară. Lacrimile își fac loc pe obrazul meu. Le las să spele durerea pe care am acumulat-o de prea mulți ani de indiferență. De 2000 de ani tot nu înțelegem că Sărbătoarea asta e despre El, nu despre noi, e pentru El, nu pentru confortul nostru.
E Sărbătoarea Iubirii supreme, Ziua în care Dumnezeu a decis să Își trimită Fiul pe pământ pentru a noastră mântuire. De 2000 de ani noi căutam bucuria în cetina de brad, nu în Pruncul din iesle, în cadouri, nu în zâmbetul Lui senin. Căutăm bucuria în belșug și uităm că El a fost lipsit de bogății. Cel mai sărac Împărat...ce paradox. El putea avea totul și totuși S-a lipsit de tot pentru noi. Astăzi Iisus nu mai este în Betleem, dar este în casa uitată de la capătul satului, în spitalele cele mai mizere, în azilele greu încercate, în copiii uitați și părăsiți la maternitate, în orfanii neajutorați și în bătrânii care stau în jurul unei lumânări, așteptând un colț de pâine. În minte îmi vin versurile unei poezii învățate din vremea copilăriei mele:
"Colo-n margine de sat
Într-o coliboară,
doi bătrâni de foame stau
și de frig să moară.
Copilașul meu, acum
te gândești, tu oare,
la flămânzi cei din drum
și din coliboare?
Du-le tu cu mâna ta
inimii văpaie,
dacă mâine vor fi morți
și din vina ta e."
T.D.
Mă înfior. Oare câți oameni a ucis indiferența noastră? Îmi doresc un Crăciun în care nimeni să nu mai plângă, o Sărbătoare în care toti să simtă că sunt prețuiţi, o Sărbătoare în care niciun copil să nu mai plângă, niciun bătrân să nu mai sufere, nicio mamă să nu-și mai frângă inima că nu are ce le pune copiilor pe masă.
Haideți să nu ne mai colindăm între noi, ci să ducem vestea celor care nu-L cunosc pe Mesia. Haideți să nu mai facem schimb de daruri între noi, ci să le dăruim celor care nu cunosc bucuria de a primi. Haideți să nu mai facem schimb de prăjituri între noi, ci să le ducem acolo unde oamenii sunt cei mai uitați și cei mai părăsiți. Haideți să înțelegem ce înseamnă această măreață Sărbătoare, să înțelegem că este Sărbătoarea Lui, nu a noastră!
Alinador
