Colind uitat

E Crăciunul, bunico, dar ce Crăciun e acela în care nu pot să te colind? Ce Crăciun e acela în care nu vin la ușa ta să îți cânt "A sosit Crăciunul", așa cum făceam în fiecare an al copilăriei mele? 

Îmi amintesc că aveam vreo cinci-șase anișori, când veneam să te colind. Veneam de departe, de la sute de kilometri, cu trenul. Veneam cu greu până în satul tău uitat de lume, în care nici microbuzele nu circulau. Mergeam prin nămeți până la brâul meu, iar când ajungeam la ușa ta, luai o măturică și-mi dădeai jos toată zăpada de pe haine și pe pe ghete. După ce mă încălzeam puțin, îmi spuneai blând:"Ei, draga mea, acum poți să mă colinzi". Iar eu începeam să-ți cânt cel mai cunoscut colind pe care îl știam pe vremea aceea:

A sosit Crăciunul, o, ce bucurie!

Tu ne-aduci, Iisuse, har şi veselie.

Ce frumos e bradul, ce frumos e tot,

o, ce bucurie, parcă nu mai pot!

Noi avem hăinuţe calde şi frumoase,

jucării şi pâine, case călduroase.

Dar atâţia, Doamne, n-au nici foc, nici casă,

nici măicuţă bună, nici hăinuţă groasă!

Dă-mi inimă bună Tu, Iisuse, mie,

să-mpart cu săracii marea-mi bucurie!

Toţi de-ar face astfel, o, ce sărbătoare,

n-ar mai plânge nimeni că-i sărac şi n-are!…

Traian Dorz 

În timp ce cântam acest colind, gândul meu era la săraci. Mă gândeam atât de des că eu am hăinuțe, am o mamă bună, am o bunică bună și am multe bucate de sărbători, iar alții nu au nimic din toate acestea. Oare unde a dispărut acel sentiment de demult, de nu mai văd cât de bogată sunt și cât de lipsiți sunt alții? Cred că l-am pierdut odată cu plecarea ta, bunico, pentru că tu chiar mă făceai să mă simt bogată. Fără tine, orice Crăciun a fost stingher. Poate are legătură cu faptul că ai plecat la Cer după Sărbătoarea Nașterii lui Hristos, iar prima zi a anului nou ți-a așternut mormântul cu nămeți, nămeți mari ca în vremea copilăriei mele. 

Azi nici zăpadă nu mai avem. Privesc pe geam și-mi amintesc doar cum stăteam pe pat în camera de zi - cea în care îți desfășurai tăcută activitățile zilnice - cum ningea de frumos, iar nămeții acopereau toată curtea casei tale. Vedeam cum se aștern pe căruța uzată, pe gard, pe trandafirii curățați, pe gutuiul din grădinuța casei. Priveam și mă minunam de jocul fulgilor de nea și parcă trăiam cel mai frumos basm al vieții mele. 

Cu glasul blând, așa cum știai tu să fii, mă chemai apoi să-mi dai brânzoaice. Am călătorit mult, bunico, am mâncat multe prăjituri delicioase în viața aceasta de om, dar niciun desert nu m-a încântat cum o făceau brânzoaice tale fierbinți și turtele abia scoase de pe plită. Acum, laptele mi se răcește în cană, pentru că nici el nu mai are gustul copilăriei și al vremurilor de demult apuse. Am încercat și eu să fac turte și brânzoaice. Dar ce folos, când lipsesc mâinile bătrâne care să le frământe și dragostea care să le gătească? 

Te văd cum stăteai pe pat cu poala plină de gemuri de lână, cu vreo două perechi de andrele înfipte în ele și cum îmi măsurai piciorușele micuțe ca să-mi faci șosete de lână și botoșei. Poate de asta, în ultimii ani sunt atât de friguroasă și am mereu mâinile și picioarele reci, că nu mai are cine să-mi ia măsuri pentru o nouă pereche de șosete sau mănuși. Ai încercat de multe ori să mă înveți să împletesc, dar mintea mea de copil zbura mereu la joacă și la povești și nu aveam răbdare să învăț până la capăt. Mereu îți promiteam că anul viitor când voi veni, o să aștept cu răbdare să mă înveți. Iar acel an viitor, n-ai mai rămas printre noi. Ce rău e când nu facem lucrurile la timp! De aș fi învățat asta de mică, dar din păcate, timpul e nemilos și nimeni nu poate schimba asta. 

Bunico, de acolo din Cer, te rog să-mi trimiți niște fulgi de nea. Nu cer nimic mai mult. Doar să-mi încânt privirea ca în vremurile de demult. Să simt că fulgii îmi sărută obrajii, cum o făceai tu demult. Nu vreau nimic mai mult, doar să auzi când îți cânt printre lacrimi "A sosit Crăciunul". Nu vreau să mă răsplătești cu turte sau cu brânzoaice. Nu vreau nici portocale și bomboane. Vreau doar un cer senin, să simt că de acolo tu încă auzi colindele cântate de nepoții care îți duc dorul. Așa-i că zâmbești când ne auzi cântând? Ce amestec de lacrimi și zâmbete se proșterne între Cer și pământ!

Inimă în clasa întâi

Ultimele zile ale lunii august m-au prins visând la zilele în care vor cădea frunzele din copaci. Mă plimb adesea prin Copou și  mă trezesc gândindu-mă la clipele efemere ale verii. E toamnă din nou, iar sufletul mi-e plin de simfonii. Tarabele de la colțurile străzilor îmi amintesc că azi începe un nou an școlar. 

Castanii pe lângă care trec mă fac să mă duc cu gândul la toamna anului în care am pășit pentru prima oară pe porțile școlii. Cei din generația mea sigur își amintesc uniformele acelea minunate în carouri și coronițele albe pe care le purtam. Cât de mult aș vrea să le mai văd și azi în școli!

Îmi aduc aminte de vara de dinaintea clasei întâi. Eram pe ulița mea când mama mi-a spus:"Uite, Alina, aceea va fi doamna ta învățătoare." Trecuse de la distanță pe lângă noi, însă, îmi amintesc că am rămas uimită și am spus:"E foarte frumoasă!"

Abia așteptam să încep școala. Aveam un calendar, iar la sfârșitul fiecărei zile trasam două linii în formă de "x" pe ziua care a trecut. Spre sfârșitul lunii august parcă se oprise timpul în loc. Acum cred cu tărie că timpul avea îndelungă răbdare cu oamenii. 

Când clopoțelul a sunat începerea anului școlar, aproape că fugeam spre curtea școlii despre care știam că urma să devină locul în care visurile mele vor prinde aripi. Acolo a fost locul în care am auzit pentru prima oară cântecul:

"Frunze ruginii cad pe cărări,

trec în zbor cocori spre alte zări 

și-n poarta casei iar a bătut

 noul an de școală 

veste să dea c-a început 

noul an de școală..."

Dar să revin la doamna mea învățătoare... A fost primul profesor care m-a învățat să zbor.  Azi pășesc cu emoții spre școală, dar nu în calitate de elev, ci de profesor. Aș vrea să mai fiu elevă în clasa întâi măcar pentru o zi. Aș vrea să pot să mai văd măcar o dată abecedarul de pe care ne-a învățat doamna învățătoare să citim. Ce bine e, Doamne, că ne-ai dat amintiri! 

Azi, îmi voi cunoaște elevii de clasa întâi, însă inima mea e ea însăși în clasa întâi. Ce bine e să ai oameni care îți dau aripi! Eu am primit aripi de-a lungul anilor. Unii profesori m-au învățat să zbor, alții m-au făcut să mă îndoiesc de potențialul meu. Dar când îmi vine să nu mai lupt, îmi amintesc de cea care m-a învățat să țin stiloul în mână și de alți profesori la fel de minunați prin ceea ce au reușit să facă. 

Mă întreb: oare cum îmi voi face eu elevii să zboare? Cum îi voi ajuta să viseze măreț și să creadă că într-o lume plină de răutate, ei sunt steluțe pe pământ? Am emoții, recunosc. Oare mă voi descurca? Oare voi face față? Oare nu o să-mi fie greu? 

Mă opresc...prea multe întrebări ce nu-și au rostul. Tot ce îmi doresc este să fiu așa cum a fost doamna mea învățătoare pentru mine. 

Nu știu câți colegi de ai mei se gândesc astăzi la dumneaei. Eu mă gândesc și nu doar azi. Azi era ziua în care îi duceam flori. Acum e timpul să le primesc eu. Oare le merit? Doamne, eu sunt slabă, dar știu că Tu poți totul, fă-mă un profesor puternic...și plin de iubire. 

"De nu poți să iubești puternic,

să nu te faci învățător..." (Fr. Traian Dorz)

Ce versuri profunde...Nu vreau să scriu despre cei care sunt profesori fără să iubească, însă nu vreau să fiu eu unul dintre ei. 

Doamne, învață-mi inima să iubească profund și fără margini! Atunci aș ști că nu am ajuns în acest anotimp în zadar! 

Și dă-mi înțelepciune să-mi ajut steluțele să strălucească pe Cerul Veșniciei Tale! 

Începuturi

S-a dus încă un august spre zări...Poate e timpul să scriu ceva despre acest sfârșit de vară sau despre acest început de toamnă...nici nu știu despre care din ele să scriu. Știu doar, că după fiecare sfârșit urmează un nou început. 

Unele începuturi sunt mai frumoase ca altele. 

Unele sfârșituri sunt mai efemere ca altele. 

Unele începuturi le-ai vrea ascunse pe veci în inima ta. 

Alte sfârșitul le-ai vrea aruncate pe veci în Marea uitării. 

Augustul meu a avut gust de Cer. A avut acel gust de Iubire pe care l-am dorit din totdeauna. A avut miros de fân uscat, brăzdat cu raze de soare în apus. A avut culorile celor mai dulci răsărituri,  pe care nu le vreau niciodată uitate. Și a avut mângâierea celor mai calde Mâini străpunse pentru mine. 

Acesta e genul de sfârșituri pe care nu mi le-aș dori uitate niciodată. Mi le-aș dori păstrate pe veci în cufărul inimii mele, ca pe o comoară de mare preț. Poate că mă tem de alte noi începuturi. Încă îmi bate inima la gândul că mâine, ceva nou se va întâmpla. Îmi tremură mâinile când mă gândesc la noi începuturi și parcă aș vrea să spun și eu "Oprește, Doamne, clipa cu care măsori  eternitatea!"(Marin Sorescu). 

Aș vrea să-L rog pe Dumnezeu să nu-mi mai ia clipa pe care o trăiesc. Dar cum aș mai ajunge în Veșnicie cu El? Cum altfel, dacă nu dau drumul clipei de acum să zboare către neant? Cum aș cunoaște ce e Veșnicia dacă nu primesc în suflet clipa ce vine? 

Știu că alături de Hristos, orice început e minunat. Orice început cu El e plin de bucure, iar asta mă face să privesc cu încredere spre viitor. 

Dumnezeu le știe pe toate, iar toamna aceasta vreau să-L las pe El să mă surprindă, așa cum a făcut-o de fiecare dată și așa cum continuă mereu.

E atât de frumoasă viața cu Dumnezeu! E așa minunat să dau drumul clipei de acum și să fac loc altor toamne îmbelșugate și pline de parfum! Într-o zi, pe neașteptate, va fi ultima mea zi aici. Poate voi privi ultimul răsărit, poate mă voi bucura de ultimul apus...Nu știu ce anotimp va fi, dar știu că El mă va duce într-o Eternă Primăvară, într-o Veșnică Dimineață cu Veșnic Răsărit. Atunci nu mă voi mai teme de necunoscutul altor toamne, ci mă voi bucura o Veșnicie de Soarele Etern. 

Vara îmi face un semn discret...și s-a dus! 

Aș vrea să o revăd pentru o ultimă clipă. Dar cum să fac? 

Mă uit pe raft. Un trandafir alb îmi zâmbește timid:

- Să nu te temi de spinii toamnei! - parcă ar vrea să-mi spună. S-a ofilit, dar totuși mai poate zâmbi. Îi zâmbesc și eu. Mi-l fac prieten pentru toamna care vine, să mă învețe să fiu senină chiar și când, fără să vreau, voi simți că mă ofilesc...

Rămâi cu bine, vară! 

Scrisoare din Cer

Dragii mei părinți,

Sunt câteva clipe de când am ajuns Acasă. Am fost atât de fascinantă de frumusețea lui Hristos, încât era cât pe ce să uit să vă scriu. Pentru mine totul este nou...

Vreau să vă spun că vă văd. Știu că vă doare plecarea mea. Știu că plângeți de durere și inimile vă sunt sfâșiate, iar Dumnezeu, care Și-a văzut Fiul murind pe Cruce, vă înțelege cel mai bine durerea. 

Vreau să vă spun că aici e atât de bine! 

Mamă, vreau să îți mulțumesc că mi-ai vorbit cu ochii în lacrimi despre ziua în care voi fi vindecată. Acum nu doar că pot să merg, dar pot și să zbor! Îți mulțumesc că te-ai rugat fierbinte la căpătâiul meu și m-ai vegheat cum numai o mamă iubitoare o putea face. 

Vreau să îți mulțumesc că ai jertfit nopțile tale de odihnă și că te-ai sacrificat ca eu să fiu bine. 

Mă bucur atât de mult că Domnul v-a ales pe voi să-mi fiți părinți. Sunteți minunați prin tot ceea ce ați făcut pentru mine! Nu ți-am văzut niciodată chipul, dar acum, Hristos a dat lumină ochilor mei. Acum pot vedea cât de frumos e Locul despre care mi-ai cântat în nopțile pustii și grele. Pot vedea Lumina Eliberării pentru care te-ai rugat zile la rând... 

Să știi că Hristos e la fel de Frumos cum mi L-ai descris tu în caldele tale cuvinte, când îmi spuneai cât de mult aștepți ziua în care vom merge la El și vom fi eliberați de povara ce ne ține...

O, mama mea dragă! Vreau să știi că vă iubesc nespus! Vreau să știi că abia aștept ziua revederii. Știu că nu mai e mult! Știi ce e frumos aici? Nu avem ceasuri! Totul a intrat într-o pauză supremă. Nimeni nu se grăbește aici. Însă, nu pot să nu spun că abia aștept să vă îmbrățișez din nou! 

Vreau să vă spun că de acum Jason va fi ajutorul vostru de nădejde. A fost o încântare pentru mine să-l cunosc! Mi-a făcut viața mai frumoasă și mă bucur că i-ați făcut loc printre noi, cu toate durerile pe care le aveați deja...Sunt sigură că el vă va aduce multă bucurie! Sunt sigură că El va fi un bun mărturisitor al lui Hristos și mulți Îl vor cunoaște pe Dumnezeu prin el. 

Mami, vreau să îți mulțumesc că nu ți-a fost rușine cu mine! Vreau să îți mulțumesc că m-ai arătat lumii ca pe cea mai minunată făptură din univers și mi-ai dat puterea să o cred și eu! Sunt copleșită că ai văzut în mine o făptură minunată! 

Ție, tată, ce pot să-ți spun? Ești stâlpul de susținere al casei noastre. Știu că te doare plecarea mea, dar mama are acum nevoie de tine, să fii puternic și să o ții strâns în brațe, ca în nopțile noastre de greutate în care simțea că nu mai poate. Chiar dacă eu nu mă simțeam bine, faptul că tu erai acolo lângă mama, îmi dădea puteri noi și mă vindecam. 

Tu ai fost prima și singura mea iubire de pe pământ și nu voi uita niciodată dragostea pe care mi-ai purtat-o! Te rog, fii tare și ajut-o pe mami în suferință! Știu că amândurora vă este greu, nu doar ei. Dar tu ești puternic. Trebuie să fii! Vreau să îi spui mamei că e o eroină prin tot ce a făcut pe acest pământ! Îți mulțumesc că ai susținut-o în toată lucrarea ei! 

Să nu-l lăsați pe cel rău să vă facă să gândiți că ați crezut în zadar...niciodată credința voastră cu privire la vindecarea mea nu a fost în zadar. Știu că ați vrut vindecarea mea pe pământ, dar Dumnezeu a avut alt plan și știu că acum nu veți înțelege, dar știu că veți accepta planul Lui. Știu că plângeți sfâșiați de durere, dar vreau să vă bucurați de vindecarea mea. 

Și știu că o faceți.

Aș vrea să vă spun multe lucruri, dar mă așteaptă îngerii la joacă. Au promis că mă duc cu ei pe norișori pufoși și vom face oameni de zăpadă. Aici e de ajuns să batem din aripi și imediat începe să ningă. Nu e așa că e frumos? Știu că voi ați fost cei care mi-ați construit aripi pentru Cer, și ce bine a fost să am cu ce zbura! 

Vreau să știți că vă iubesc nespus! Mă duc să-L rog pe Domnul Hristos să vă dea mângâiere și să umple locul gol pe care eu l-am lăsat. Îmi pare rău că am plecat așa rapid, dar am fost atât de fascinată de Lumina ce s-a apropiat de mine, încât, nu am putut rezista și am plecat să o urmez. Era o Lumină pe care o vedeam pentru prima oară și știu sigur că nu veți fi supărați pe mine. Pur și simplu era irezistibilă și uite așa, m-am trezit în Rai. Am vrut să mă întorc să vă sărut, dar Domnul Isus mi-a zis că o va face El în locul meu. Am încredere că vă va săruta duios pe frunte și vă va da alinare și vindecare. Am încredere că venirea și plecarea mea de pe pământ nu au fost în zadar. Știu că Dumnezeu face totul desăvârșit și știu că într-o zi vom culege roadele suferinței prin care vă este îngăduit să mai treceți pentru un timp! 

Închei prin a vă spune că Ziua revederii este mai aproape decât credeți! 

Domnul să vă dea biruința! 

Mă duc să le povestesc îngerilor despre eroii din viața mea. Sunt sigură că vor fi fascinați de povestea mea. Cui nu îi plac poveștile cu eroi? Cu atât mai mult că povestea noastră e una reală. Iar eroii mei sunteți voi, cei care ați rămas neclintiți în vremuri de furtună! 

Vă mulțumesc pentru cei mai frumoși patru ani petrecuți împreună! Abia aștept să-mi petrec Veșnicia cu voi și cu Hristos!

Vă iubesc!

Cu dragoste și prețuire,

îngerul vostru din Cer, 

Ruthie

🤍

Cu Mine în vale

 

Dragul Meu copil,

Te văd din nou cum te zbați și te lupți în agonie. Te văd cât ești de neliniștit și cât de mult îți dorești să ai pacea. Te afli într-o vale din care nu vezi nicio lumină. Asta crezi tu. Ridică-ți ochii spre cer. Intenționat te port prin noaptea aceasta adâncă, pentru a-ți arăta cât de frumos de cerul înstelat. 

Îți aud suspinele, îți ascult rugăciunile și îți număr lacrimile. Ai uitat cât de fericit erai când șopteai "Când gânduri negre se frământă cu grămada înăuntrul meu, mângâierile Tale îmi înviorează sufletul"?

Ai uitat că Eu înviorez și când treci prin pustiu?

Îți mai aduci aminte problema aceea de acum trei ani pe care m-ai rugat intens să ți-o rezolv? Dar pe cea de acum doi ani o mai ții minte? Am ajuns la timpul potrivit să îți dau o lecție și să te ajut să te apropii de Cer. Îți mai aduci aminte cu câtă putere M-ai rugat să intervin într-o problemă cu care te-ai confruntat și în care te-ai zbătut atâta timp? Te-am dezamăgit vreodată? De ce crezi că de data aceasta aș fi altfel? Ai uitat că Eu sunt același ieri, azi și în veci? Crezi că nu am o rezolvare pentru tine și de data acesta? O, ba da. Am multe bucurii să-ți ofer, dar cel mai important, am să îți dau un viitor și o nădejde. Acum tu nu le vezi din cauza lacrimilor pe care le verși cu amar. Le-am adunat pe toate în burduful Meu. Le păstrez pentru ziua în care ți le voi schimba în cerești mărgăritare. 

Pentru ce te frămânți, suflete? De ce te zbați și te îndoiești de puterea Mea? Știu că tu vrei o rezolvare acum, dar ai uitat că Eu am timpul Meu când intervin? Mie Îmi place să fac totul calculat. La Mine nu există grabă, dar vin întotdeauna la timp.

Ți-am auzit gândurile. Te-ai gândit oare cum voi putea Eu să te scot și din valea aceasta. Poate nu vreau să te scot de acolo, sau cel puțin nu acum. Însă, ce vreau Eu, e să Mă iei cu tine în vale. Ce crezi că e mai frumos? Să stai pe munte fără Mine sau să fii în Valea plângerii dar  în prezența Mea? 

Te mai aud din când în când spunând deznădăjduit că te-am uitat...poate că unele mame își uită copiii, dar Eu nu fac asta niciodată. Nu Te-am uitat, dar trebuie să treci pe aici ca să te fac și mai dependent de Mine. Vreau să-Mi dorești prezența mai mult decât îți dorești să te scot din abis. Vreau să dorești să-ți fiu aproape mai mult decât să îți dau o rezolvare a problemelor. Vreau să te învăț să te încrezi în Mine acum, ca atunci când vei fi din nou pe culme să poți spune și altora despre binele pe care ți l-am făcut. 

Poate că tu crezi că nu te iubesc. Privește palmele Mele. Oare nu sunt ele dovada supremă a iubirii pe care ți-o port?  Eu am plătit prețul în locul tău ca suferința ta de acum să fie cu mult mai ușoară. 

Ai încredere în Mine, copile drag. Sunt lângă tine și mă doare frământarea ta. Mă dor visele tale sparte și năruite, mă doare neîmplinirea și zbuciumul în care te zbați acum. Dar asta nu mai ține mult. Eu pot să fac minuni mari pentru tine. Dacă am făcut atâtea minuni pentru copiii Mei, am și pentru tine multe binecuvântări să-ți ofer... Vreau doar să crezi cu adevărat că Eu sunt Cel ce te va scoate din această vale. Însă, până atunci, vreau să te învăț să cânți cântarea Iubirii Eterne, cântare pe care nici Îngerii nu o cântă așa de frumos ca cei care trec prin Valea plângerii. 

Ai încredere deplină în Mine, copilul Meu! 

Te iubesc! Să nu uiți asta niciodată!

Cu toată dragostea pe care ți-o port,

al tău Prieten care știe ce înseamnă durerea și suferința,

Iisus Hristos.

Sfârșituri

 

Dacă este ceva ce nu îmi îmi place deloc, ei bine, pot spune că nu îmi plac sfârșiturile. Am mai scris despre unele sfârșituri din viața mea. 

Unele mi-au lăsat inima la pământ, zbătându-se între viață și moarte. Altele mi-au înălțat inima pe munți și m-au făcut să privesc de acolo priveliștea unui nou început. 

Unele sfârșituri m-au făcut să-mi dau seama cât de mult am greșit, luând anumite decizii din viața mea. Altele m-au făcut să înțeleg că timpul nu mai poate fi întors și e mai bine că a fost așa. 

Unele sfârșituri m-au făcut să-mi doresc un nou început. Poate mai frumos, mai plin de devotament, mai înălțător, mai plin de implicare din partea mea. Altele m-au făcut să mă tem de un nou început...

Mă apropii cu pași grăbiți de un alt sfârșit. Pentru că nimic nu ține veșnic, vine o clipă când drumul meu se bifurcă și trebuie să-mi răspund la întrebarea: și de aici încotro? Sfârșiturile mă dor, ca fiecare apus pe care-l privesc cu nostalgie. Și totuși, de dragul unui apus înflăcărat, merită să mai accept încă un sfârșit. Sfârșitul unei zile, al unei clipe, al unei respirații, sfârșitul unei bătăi de inimă...

Nu mi-e ușor să accept încă un final. Mi-e teamă de necunoscut. Mă tem de bifurcații. Mă tem că voi alege drumul greșit. Însă, uit că la Dumnezeu există întotdeauna "reconfigurare traseu". Uit că Dumnezeu poate face un drum în pustie și îmi va fi Însoțitor la fiecare sfârșit și la fiecare început. 

Uit că același Dumnezeu care a făcut atâtea minuni în viața mea, poate face altele și mai mari de acum încolo. Și uit că Dumnezeul care îmi dă hrană în fiecare zi, e același Dumnezeu Credincios care mă ghidează când nu știu pe ce drum s-o iau. 

De aici încotro? Adevărul este că nu știu. Sau poate că știu, dar mă tem să rostesc cu voce tare. Nu știu încotro o voi lua. Sau mai bine zis, nu știu dacă drumul pe care îl voi alege e același cu drumul pregătit de Dumnezeu pentru mine. Însă, tot ce îmi doresc, e să merg de mână cu Dumnezeu. Îmi doresc să las un drum bătătorit în urma mea și să merg cu credință că El știe mai bine ce are pregătit pentru mine.

Îmi doresc să îmbrățișez sfârșiturile chiar dacă dor, chiar dacă îmi lasă sufletul îngreunat, chiar dacă noul început e plin de temeri. Dacă aș ști totul dinainte și dacă aș putea controla toate lucrurile din viața mea, oare unde ar mai fi încrederea mea în Dumnezeu? Tocmai de aceea e grea calea credinței: pentru că trebuie să mă încred PE DEPLIN în Dumnezeu și să-L las să mă surprindă așa cum numai El știe să o facă, așa cum a mai făcut-o de mii de ori în trecut și așa cum o va face până la sfârșitul vieții mele. 

Cred că singurul sfârșit pe care îl aștept cu bucurie, e sfârșitul alegării mele pe pământ, pentru că nu mă mai așteaptă un necunoscut, ci o eternă bucurie trăită cu El. Însă până atunci, trebuie să învăț să iubesc sfârșiturile, așa cum iubesc apusurile. Să iubesc începuturile, așa cum iubesc răsăriturile. Și să iubesc urcușurile și coborâșurile vieții mele, așa cum iubesc fluxul și refluxul mării, când nu mă mai satur să o privesc... 

Doamne, știu că ești cu mine în acest sfârșit. Ajută-mă să merg spre necunoscut de mână cu Tine,  fiindcă știu că alături de Tine, alegerile mele nu vor fi niciodată greșite. Fii Tu cu mine pe noul meu drum, în orice zi din viața mea! Și fă-mă să trăiesc zi de zi cu gândul la cel mai așteptat sfârșit, la cel mai așteptat început al îmbrățișării cu Tine! 

Alinador 

@sclipiri.de.condei 

Anul vindecării

 

Mi-e inima plină. Nu știu cu ce să încep retrospectiva acestui an. Pentru mine personal, acesta a fost anul vindecării. E un paradox faptul că, în timp ce o planetă întreagă a avut de suferit de pe urma unui virus cumplit, Dumnezeu Și-a făcut timp pentru rănile mele. L-am simțit aproape în cele mai adânci abisuri și a adus culoare acolo unde totul îmi era întunecat. El a schimbat întristarea în bucurie, jalea în încântare și din cel mai mare abis, m-a dus pe cele mai înalte piscuri.

La fiecare sfârșit de an, îmi doresc ca anul ce urmează, să fie un an îngenuncheat, iar acesta așa a fost. A fost anul în care am și plâns mult, m-am și plâns mult, recunosc. Dar am venit cu inima mea înaintea Lui și L-am rugat să-mi dea putere să îmi număr mai mult bucuriile și binecuvântările.

A fost anul în care L-am simțit pe Dumnezeu cum bate în inima mea. L-am văzut la lucru, așa cum Îi place Lui să facă în dreptul fiecărei inimi frânte: Și-a suflecat mânecile, a luat un prosop, mi-a spălat rănile, le-a dezinfectat, le-a tămăduit și le-a legat. Dar nu mi le-a lăsat așa. A avut grijă să-mi schimbe regulat pansamentele infectate și pline de venin. A fost acolo chiar și când eu nu-L mai simțeam. Știam că tace și, deși nu înțelegeam de ce, știam că îmi face bine. 

Am înțeles că de fiecare dată când nu-L mai simt aproape pe Hristos, eu sunt cea care se îndepărtează. Iar El, plin de iubire, pornește în căutarea oiței rătăcite și sfâșiate de lupii urii și ai răutății.

A fost anul în care m-am bucurat de sănătate la cel mai înalt nivel. Niciodată nu am știut să prețuiesc sănătatea pe care o am. Mereu am crezut că asta e ceva normal, ca și cum aș  merita-o. Dar nu e deloc așa. S-au întâmplat atât de multe lucruri grele în jurul meu, încât, atunci când mă durea un picior, aveam tendința să mă plâng, dar apoi mă uitam cu rușine spre Cer și spuneam:"Doamne, iartă-mă că mă plâng...mă bucur că are ce să mă doară..."

Am învățat să nu amân lucrurile. Orice lucru început, trebuie dus la bun sfârșit. Regret atât de mult cărțile pe care le-am început în acest an, dar pe care încă nu am reușit să le termin. Regret agendele mele care așteaptă să fie umplute cu gânduri, regret dragostea neoferită la timp, regret că nu am fost mai muncitoare, și câte alte lucruri nu regret! Și zic asta la fiecare final de zi, nu doar la finalul unui alt an. 

Am învățat să mă accept așa cum sunt: cu dureri, cu poveri, cu greșeli, cu visuri năruite și cu neîmpliniri. Am învățat să mă accept, dar să-mi doresc să cresc tot mai mult. Am învățat că totul se construiești în timp, și nu trebuie să grăbesc eu lucrurile în vreun fel sau în altul. Dumnezeu are timpul Lui pentru fiecare lucru din viața mea. Încă mă lupt să nu mai fiu atât de critică cu mine. Trebuie să fiu, dar într-un mod constructiv, nu într-un mod acuzator. Am învățat că dacă vin cu starea mea de păcat înaintea lui Dumnezeu, El mă iartă, dar trebuie să mă iert și eu. Trebuie să fac pace cu mine și să accept faptul că trecutul nu-l mai pot schimba, dar pot face ceva pentru viitorul meu, chiar dacă nu-l cunosc. 

A fost anul în care am călătorit mult. Sunt copleșită de bunătatea Lui. Mă simt cu adevărat binecuvântată, iar acesta nu este deloc meritul meu. Am învățat să nu mă mai plâng de ceea ce nu am, ci să privesc cu bucurie spre ceea ce am, și am din belșug. 

Am învățat să nu mă mai compar cu alții. Desigur că la acest capitol mai am de lucrat. Știu că fiecare are povestea lui, viața lui și propriul ritm. E inutil să privim la cei din jur si să ne dorim ce are el. Dar dacă ar fi să facem schimb măcar pentru o zi, am accepta întreaga lui poveste, cu toate durerile, cu toate poverile lui? 

Și ca în fiecare an, am învățat, sau mi-am reamintit, că oamenii sunt schimbători și trecători. Azi promit ceva, iar mâine calcă totul în picioare. Azi te îmbrățișează, iar mâine aruncă cu noroi în sufletul tău fragil. Așa suntem noi oamenii. Rănim, trântim uși și ne spunem lucruri care nu ar trebui rostite în veci... Dar ce am învățat și mai mult, este faptul că Dumnezeu rămâne un Far călăuzitor, un Prieten adevărat, o ancoră pe marea zbuciumată și o stâncă în furtună. El a fost singurul care nu a pleacat din viața mea, oricât de mult L-am rănit. Oricât de mult am strigat spre Cer și oricât de mult m-am lăsat purtată de poveri, El mi-a fost și sprijin și toiag. 

Am învățat că prin crăpăturile unei inimi poate intra multă Lumină din Dumnezeu. Și din zdrobirea inimii mele, El poate face mărgăritare pentru Cerul Său. 

Am avut multe de învățați în acest an. Faptul că am atât de multe binecuvântări, mă copleșește. Nu știu cum să-I mulțumesc mai mult lui Dumnezeu pentru tot ce mi-a dat, fără măcar să-I fi cerut. Azi îmi număr prietenii și bucur din plin pentru cei care au rămas în viața mea. Îmi număr călătoriile și mă simt cu adevărat binecuvântată. Îmi număr zilele în care am râs și am zâmbit și văd cu adevărat că acestea au fost din belșug în viața mea. 

Anul 2021... Îmi doresc să fie anul în care voi privi partea plină a paharului. Să îmi număr zilnic binecuvântările și să mă privesc prin ochii Lui. Să-i prețuiesc mai mult pe cei din jurul meu și să nu-mi mai pierd timpul cu oamenii pentru care prezența mea a devenit o povară. 

În anul care vine vreau să-L rog pe Dumnezeu să nu-mi mai dea când Îi cer ceva care nu ar fi după voia Lui și care mi-ar face rău ulterior. Vreau să îmi dea doar ce știe El că-mi face bine, chiar dacă eu nu văd întotdeauna binele Lui. 

Vreau să privesc mai mult spre Cer și mai puțin spre pământ. Să mă bucur de ochii senini și de zâmbetele copiilor, să mă las prinsă în jocul lor frumos, să mă aplec la starea celor care sunt căzuți... 

Și totuși, toate acestea, doar dacă El va voi. Nu vreau să-mi mai fac niciun plan fără Dumnezeu. Suntem ca frunza în vânt. Azi suntem aici, iar mâine putem pleca...Ce îmi doresc cu adevărat este să-L iau cu mine pe Dumnezeu în 2021, și în toată viața pe care o mai am de trăit pe acest pământ. Iar la Sfârșit, să mă poată lua și Dumnezeu pe mine, cu El în Slava Sa! 

Îmi doresc să experimentați viața cu Dumnezeu la cote înalte. Să vă faceți din El sursă de energie, Stâncă, Prieten, Soț, Frate. Să mergeți de mână cu El în așa fel încât, atunci când vă îndepărtați de El, să-I simțiți imediat lipsa. Să-I împărtășiți cele mai intime stări ale inimii voastre și să trăiți cu El ca și cum Veșnicia ar începe de pe pământ. 

Vă doresc un an plin de prezența Lui. Iar El să vă fie de ajuns!

❤️🤍

Mă-ntorc și azi cu brațe pline, pline,

și văd ce bun ai fost, Iisus, cu mine,

mi-ai dat atât belșug de bucurie, 

cum n-am crezut că poate-n veci să fie.

Mă-ntorc 'napoi cu flori înmiresmate,

culese din ruinele-mi crăpate 

în care-am plâns amar a mea durere,

și unde mi-ai dat Sfânta-Ți mângâiere.

Mă-ntorc cu suflet plin de fericire,

din locu-n care multa amăgire 

mi-a ruinat și viața și simțirea,

dar Tu-ai venit și mi-ai adus iubirea.

Mă-ntorc senin acum din noaptea-n care

n-am mai putut să cânt a Ta cântare,

și liniștit Te-ai pus pe rogojină,

cântându-mi Tu de Dragostea-Ți Divină.

Mă-ntorc cu suflet plin de mulțumire 

și pentru lacrimi, și pentru Iubire,

și n-am cuvinte să-Ți înalț cântare 

pentru frumoasa Ta îmbrățișare.

Azi îmi doresc să-Ți dau a mea Iubire,

să gust cu Tine Veșnica Nuntire,

și vreau, Iisus, în anul care vine,

să mă îndrăgostesc mai mult de Tine...

Alinador

Aducerile-aminte

 

Astăzi am avut suflet de copil. Nu mi-am pregătit ghetele, însă, aseară la rugăciune m-am rugat ca azi să primesc în ghetele inimii mele pace, bucurie și dragoste. Când m-am trezit inima mea a tresărit văzând cât de frumos ninge afară. Gândul m-a dus în urmă cu aproximativ douăzeci de ani. 

Îl văd pe tata venind de la muncă. Un om de 1.60 m, dar cu o privire autoritară, care mă făcea să mă cumințesc imediat ce începeam să fac năzdrăvănii cu frații mei. Era impegat de mișcare la CFR. Când mă intrebau colegii la grădiniță ce lucrează tatăl meu și le spuneam că lucrează ca impegat de mișcare la CFR, nu știau ce înseamnă asta. Atunci le explicam cu o oarecare mândrie:"Adică dă drumul cu paleta la trenuri." 

Costumul de muncă a tatei era de culoare bleumarin. Avea o șapcă pe care îmi plăcea mereu să o port cu mândrie prin casă și privindu-mă în oglindă, îmi spuneam că într-o zi voi fi și eu impegat, ca tata. Când cineva de la școală mă supăra cu ceva, alți copii - vecini de ai mei  - îmi luau apărarea și spuneau:"Nu te lega de Alina că tatăl ei este polițist!" Ei nu făceau diferența dintre costumul de polițist și costumul de ceferist. Iar eu îi lăsam să creadă că tata e polițist, ca să nu se lege nimeni de mine. 

Mergeam uneori cu mama la muncă la el. Avea un birou mic, dar destul de mare încât să încapă cei cinci membri ai familiei (cu tot cu el). Avea o masă imensă plină de butoane. Sute de butoane stăteau în fața mea și îl întrebam pe tata:"Butonul ăsta ce face? Dar ăsta? Dar ăla verde de acolo? Și ce se întâmplă dacă apeși pe butonul roșu?" Întrebările continuau să curgă din gurile noastre de copii, iar tata ne răspundea cu răbdare la toate curiozitățile noastre. 

Când eram mică, visul meu era să mă fac ceferistă, la fel ca tata. Toți mă invidiau când le spuneam că eu merg la bunicii mei la Galați cu trenul gratuit, pentru că aveam permise de la tata. Azi visul copilăriei mele a rămas doar un vis. M-am reprofilat, dar poate e mai bine așa. Vreau să-mi aduc aminte de CFR cu drag. Dacă aș fi lucrat acum în acest domeniu, poate aș fi fost frustrată de cum merg lucrurile la noi.

Dar să revenim la copilăria mea de atunci. Tata avea o servietă maronie din piele. Nu am știut niciodată de ce se numește "Servietă". Poate pentru faptul că l-a servit pe tata și s-a folosit de ea până când a ieșit la pensie. Cum ajungea acasă, începeam toți trei să scotocim în geanta tatei. Unul în servită, unul în buzunarele de la pantaloni, unul în buzunarele de la haine. Le căutam bine să vedem ce găsim bun, apoi făceam schimb, în speranța că poate unul din frații mei nu a căutat cum trebuia, și sigur voi găsi eu ce trebuia. 

Găseam adeseori gume, bomboane mentolate, jeleuri sau mentosane. Însă momentul meu preferat era când găseam în servieta tatei smochine uscate. Atunci știam că a luat salariul, iar asta era o zi de bucurie pentru noi. De la tata am descoperit smochinele și cred că de asta au rămas fructele mele preferate până în ziua de azi.

Pe mama parcă o văd și azi trezindu-se dis-de-dimineață să ne pregătească micul dejun. Aveam margarină cu gem de prune, pâine prăjită pe plită, ceai de mentă sau de gutuie, sau uneori cacao cu lapte. Ceaiul ni-l îndulcea cu miere de albine. 

Țin minte când fierbea laptele, ne băteam toți trei de la caimac. Și Doamne, ce dor îmi e să mai fac asta cu frații mei! Apoi pregătea cafeaua pentru ea și pentru tata. Cred că de asta mirosul de cafea a rămas preferatul meu până azi. Îi ceream să-mi dea și mie, iar ea îmi dădea o sigură linguriță. 

Erau troienele până la genunchi. Până la genunchii părinților, nu ai noștri, că noi eram prea mici. Când tata lucra, mama își lua niște cizme în picioare și ieșea să dea zăpada la o parte, ca să ne facă o cărare, să putem merge fiecare la școala lui.

Îmi amintesc cum ne pregăteam ghetele pentru ziua Sfântului Nicolae. Stăteam toți trei și lustruiam singurele perechi de bocanci pe care îi aveam. Dar nu am simțit niciodată că suntem săraci. 

Dimineața când ne trezeam, găseam portocale și bomboane fondante. Bineînțeles, nu lipsea nici nuiaua, pentru a fi apostrofați atunci când făceam obrăznicii. Și am făcut destule la viața noastră! 

Îmi mai amintesc cum ne învăța mama colinde, în timp ce trebăluia prin casă. Mergeam cu colindul la toți vecinii să le ducem Vestea că S-a născut un Mântuitor. Dar în naivitatea noastră de copii, ne bucuram când ne scoteam banii la final și vedeam cât am făcut. Însă, tot mamie îi dădeam banii. Ea știa cel mai bine ce avem nevoie să ne cumpere. 

Țin minte că odată, a venit la noi un tânăr care rămăsese orfan de părinți pe când era mic. Povestea cu tata în cameră, iar spre final, mama a venit la mine și mi-a cerut banii de la colind. Mi-a zis că tânărul orfan are nevoie de bani și trebuie să-l ajutăm. Aveam un portofel bleumarin care îmi plăcea mult. (Poate de la uniforma tatei am prins și pasiunea pentru această culoare). M-am dus cu sfială spre portofelul meu, dar până la urmă am scos tot ce am avut. Nu eram prea bucuroasă că rămân fără bani, dar știam că Domnul Iisus se află în fiecare persoană care ne cere ajutorul. Nu îmi amintesc dacă mi-am mai recuperat banii, dar aș vrea să cred că aceea a fost prima mea milostenie pe care am făcut-o. Știu că eram fericită că am putut ajuta pe cineva, chiar dacă la început eram reticientă, ca orice copil, de altfel. 

S-au dus anii și odată cu ei, m-am dus și eu. Acum avem atât de multe,

 și de fapt nu avem nimic. Nu mai avem entuziasmul copilăriei când ninge, nu ne mai bucurăm de mirosul de portocale. Nu ne mai putem îmbrățișa. Dar dacă am putea, am mai face-o? 

Am auzit pe mulți plângându-se că trăim vremuri grele, că nu ne mai putem îmbrățișa. Azi stau și mă întreb: cât de des ne îmbrățișam înainte de acest virus?

Mă dor poverile acestor ani, și chiar dacă nu-s atât de mulți, îi simt din plin. Mi-e dor de gustul de gutui de acasă, dar să simt că nu-mi lipsește nimic, să simt că am totul. 

Azi dorul m-a purtat acasă, la anii cu nămeți și cu lucruri simple, dar cu multă bucurie în inimi. Am învățat din copilărie să mă mulțumesc cu ce am și să nu mă plâng de ceea ce-mi lipsește. În ani, am cam inversat rolurile. 

Azi vreau doar să-I mulțumesc Domnului pentru tot ce mi-a dat. Pentru anii copilăriei mele care au rămas atât de vii în amintirea mea. Pentru părinți, pentru mentosanele și smochinele tatei, pentru portocalele și ceaiurile mamei, pentru frații enervanți care m-au făcut puternică, pentru tot ce am avut cândva și mă făceau să mă simt cel mai bogat copil din lume...

Alinador 

Mulțumire

 

Doamne,

vreau din toată inima mea să-Ți mulțumesc că nu-mi dai ce doresc. Îți mulțumesc că ai spulberat toate visurile mele și toate speranțele. Da...îmi e greu să rostesc aceste cuvinte de mulțumire. Simt că abia ies de pe buzele mele tremurânde. Nici nu ajung să rostesc cele două cuvinte, că o voce lăuntrică mă împinge să mă răzvrătesc:"Cum poți să-I mulțumești unui Dumnezeu care te lasă să faci niște alegeri, apoi îți spulberă orice plan și îngăduie să fii căzut la pământ? 

Cum să-I mulțumești pentru prilejurile pe care le-a folosit ca tu să ajungi în cel mai mare hău?"

Mă gândesc să ascult de vocea care îmi răsună în minte. Încep să alung mulțumirea de pe buzele mele. Încep să mă justific:"Doamne, Tu ai știut că voi ajunge aici...atunci de ce m-ai lăsat să aleg un drum greșit? De ce a fost nevoie să ajung aici? Ce ai vrut să mă înveți, de fapt? Tu chiar nu știai ce mare va fi durerea pe care aveam să o port? Puteai să mă ferești de ea...".

Tăcere...Niște greieri cântă în iarbă și îi ascult cu drag. "Doamne, Îți mulțumesc pentru greieri, dar știi...rămăsesem la durerea mea. Cum pot eu să-Ți mulțumesc pentru ea?".

„Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, și prin rănile Lui suntem tămăduiţi. (...)Când a fost chinuit și asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie și ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura.” (Isaia‬ ‭53:5-7)

El era străpuns pentru păcatele noastre...ale mele. Ce a fost corect în acest act de iubire al lui Dumnezeu? Lacrimile își fac loc pe obrajii mei. Dintr-o dată mă rușinez de durerile mele care sunt atât de minuscule în comparație cu durerea pe care El a purtat-o pentru mine...

Dintr-o dată, îmi simt durerea înjumătățită. Apoi se face și mai mică, iar în locul ei apare o pace pe care doar Dumnezeu o poate da. 

Dintr-o dată, inima mea nu se mai răzvrătește și accept durerile ca făcând parte din mine. Mai întâi te frângi, apoi te vindeci. Mai întâi mulțumești, apoi te bucuri. 

Bucuria începe să se aștearnă în inima mea în clipa în care pot să rostesc cu toată sinceritatea:"Doamne, Îți mulțumesc pentru durere!..."

Și într-adevăr Îți mulțumesc! Știu că fără durere nu aș fi gustat cele mai înălțătoare stări, cele mai profunde binecuvântări, și cele mai sfinte bucurii. Știu că prin durere inima se curățește de tot ce este întinat. Prin durere sufletul se apropie tot mai mult de Tine, și știu că asta ai dorit de la mine. Ai vrut să devin atât de dependentă de Prezența Ta, încât să nu o poată nimeni înlocui. 

Îți mulțumesc pentru durere! Așa mă ajuți să văd ce a fost rău în viața mea. Tu Te apleci în cele mai umbrite colțuri ale inimii mele, mâinile Tale mai dau cu dalta în locurile împietrite și pline de amărăciune. Iar de cele mai multe ori, chiar și îmbrățișările Tale mă dor...atunci are loc minunea: în durerea îmbrățișării Tale, lipești tot ce e frânt în mine. Pui la loc cioburi sparte, iar în locurile lipsă îmi pui părți din Tine... Atunci înțeleg că toată această durere îmi face atât, atât de bine. Atunci înțeleg că dacă nu accept planul Tău în viața mea, nimic nu-mi va fi bine. 

Doamne, Îți mulțumesc pentru durere!...

Cînd Mă rugai, dar n-am răspuns

cînd vreai - dar M-am ascuns de tine

cînd aşteptai - dar n-am ajuns

de-ai şti cît ţi-am făcut de bine!...

De-ai şti ce rău ţi-ar fi făcut

plinirea multor rugi de-a tale

de-ai şti ce-adînc ai fi căzut

de n-ai fi fost trîntit pe cale.

De-ai şti ce ţi s-ar fi-ntîmplat

de-aş fi venit mai înainte

n-ai mai cîrti îngîndurat

ci-ai mulţumi plîngînd fierbinte.

De-ai şti tu tot ce Eu ţi-ascund

sau de-ai avea credinţă-n Mine

nu te-ai mîhni cînd nu-ţi răspund

ci-ai mulţumi că-ţi fac un bine!

Traian Dorz