duminică, 30 decembrie 2018

Anul care trebuia să fie


Privesc în urmă peste ceea ce am numit "Anul 2018"E vremea bilanțurilor. Oamenii trag linii peste linii, socotesc, împart, adună și văd cu ce au rămas. Este și vremea mea acum.
Aș putea scrie o carte despre ce a însemnat acest an pentru mine. Nu voi spune că a fost un an perfect, un an miraculos, un an fabulos. Deși a fost, dar nu voi spune asta. Nu voi spune nici că a fost un an cu cele mai cumplite încercări din viața mea, chiar dacă și asta e adevărat. Voi spune doar că a fost un an așa cum trebuia să fie. Nici mai bogat, nici mai sărac, nici mai înălțător, nici mai josnic.
Am început anul pe genunchi și cu vechea promisiune: Doamne, de acum o să... Sau nu o să mai... Însă nu mi-am ținut promisiunile, pentru că vicleanul are mereu grijă să lovească în cel mai sensibil punct.
A fost anul în care am fost înconjurată de cei mai dragi prieteni și am simțit rugăciunile lor în cele mai josnice stări ale vieții mele. Am simțit fiecare îndemn de al lor și fiecare promisiune când mi-au spus:"Ne vom ruga pentru tine..." iar ei, spre deosebire de mine, și-au ținut promisiunea.
Am călătorit mult. Iubesc să călătoresc și nu ratez nicio oportunitate de a-mi umple jurnalul de călătorii cu aventuri minunate. Am căutat să învăț ceva din fiecare loc prin care am trecut, de la fiecare persoană cu care m-am intersectat, și de la fiecare copil pe care l-am îmbrățișat. Am încercat să văd dincolo de valorile acestei lumi și mi-am spus cât mai des că am preț în ochii lui Dumnezeu. Am încercat să le-o spun și altora. Unii m-au crezut, alții nu. E decizia lor.
A fost anul în care am plâns cel mai mult, dar și anul în care am zâmbit din noroi(la propriu. Prietenii știu de ce). Când nu înțelegeam de ce eu trebuie să trec prin cele mai grele momente, Dumnezeu mi-a spus în mii de feluri să stau liniștită că El are un plan cu mine. Și așa a fost. Am învățat că pentru a construi ceva rezistent și de calitate, trebuie să dărâmi tot ce e putred și nefolositor. Așa a făcut și Dumnezeu în viața mea. A trebuit să dărâme toate planurile mele care nu erau după voia mea, ca apoi să facă din inima mea o cetate invincibilă.
Uneori am stat prăbușită în lacrimi și nu mă puteam ridica din propriile mele dureri. Dar Dumnezeu a fost acolo. M-a luat în brațe, m-a spălat, mi-a legat rănile și m-a ferit de ger. L-am simțit ca pe un Prieten chiar și atunci când nu știam ce drum să aleg. El m-a îndrumat și toate deciziile pe care le-am luat împreună cu El mi-au fost bune. Unde am ales de capul meu, iar a trebuit ca El să intervină și să dărâme tot.
A fost anul în care am înțeles că degeaba mă opun. Când Dumnezeu are un plan cu mine, nimic nu Îl poate împiedică să Și-l ducă la împlinire. Și e atât de frumos să realizezi asta și să faci pace cu tine însuți!
A fost anul în care am văzut prima oară marea(Neagră, că altele le văzusem deja). Stăteam la apusul soarelui și nu mă săturam să mă minunez de Frumusețea lui Dumnezeu. Da, Dumnezeu e frumos ca marea. Numai El putea crea ceva atât de uimitor. Răsăriturile pe plajă îmi aminteau în fiecare zi că Bunătățile Domnului nu se sfârșesc, îndurările Lui nu sunt la capăt, ci se înnoiesc în fiecare dimineață. Pentru cine, Doamne, toate acestea? Pentru o mână de țărână? Și totuși, dacă nu eram decât țărână, Dumnezeu niciodată nu Și-ar fi părăsit Slava Lui pentru mine.
A fost anul cu cele mai multe tabere bifate, și asta tot prin îndurarea Domnului. Nimic nu a fost mai frumos decât să înțeleg că darul meu nu mi-a fost dat pentru mine, ci pentru bucuria celor din jur. Nu a fost ușor să înțeleg de ce eu, de ce tocmai mie mi-a dat Dumnezeu un dar așa măreț. Însă am acceptat pentru că nimic nu modelează mai frumos decât Mâinile Creatorului meu Drag.
Mi-am făcut prieteni noi, unii din cei vechi s-au dus, iar alții au decis să rămână și în acest an. Se pare că Dumnezeu are planul Său și aici. Nimeni nu apare în viața noastră întâmplător. De la fiecare om am avut de învățat ceva. Poate că acum nu știu ce am învățat de la fiecare, dar la vremea potrivită, sunt singură că mă voi folosi de resursele acelor oameni, pentru a face față anumitor situații.
Am stat mai mult în preajma albinelor și am rămas uimită de câte lucruri am putut învăța de la niște făpturi atât de minuscule.
Am fost pe munți, iar acolo, aproape de stele, m-am simțit atât de mică. Și iarăși mi-am amintit că am preț în ochii Lui, să nu uit asta niciodată.
Am cules frunze și le-am presat în jurnal, am scris poezii pentru prieteni dragi, am oferit zâmbete celor ce uită cum e să-ți arcuiești buzele în sus, chiar dacă un zâmbet nu schimbă lumea.
Mi-am schimbat locul de muncă. L-am cunoscut pe V, care e un copil extraordinar și care mă uimește zi de zi cu replicile lui geniale. Am devenit prieteni și îmi face placere să hoinărim pe străzile Iașului și prin Copou.
Am ajuns iar în țara mea preferată, Elveția. Încă am impresia că a fost totul doar în mintea mea. Doamne, dacă a fost un vis, nu vreau să mă trezesc niciodată!
Am cunoscut persoane care îmi dau energie numai când le văd. Mi-am făcut niște prieteni atât de minunați în Copou, încât mă simt ca într-o familie cu ei.
Am vrut să încerc viața de cămin. E ultimul meu an de studenție și am zis, de ce nu? Am primit niște colege de cameră deosebite. Am avut o reticență față de cămin. Acum îmi e dor de locușorul meu în care mă simt ca acasă.
Am trecut peste multe frământați, eșecuri, căderi, înfrângeri. M-am bucurat de fiecare lucru pe care mă făcea Dumnezeu să îl înțeleg. Și încă mă bucur când văd ce Minunat e El.
M-am bucurat de frumoasele seri de colinde, de orele multe de somn (chiar aveam nevoie de ele), de mica mea bibliotecă, de familia mea, de prietenii mei, de pisica mea, de agendele mele. Ce copil sunt! Chiar mă simt ca un copil.
Am multe motive pentru care să Îi mulțumesc lui Dumnezeu. Când Dumnezeu îngăduie să treci prin inundații când îți pune bariere pe plan emoțional, când părinții tăi erau la un pas de a trece în Veșnicie, mai poți să fii mulțumitor? Poate că nu ți-a fost anul cum voiai, însă a fost așa cum trebuia să fie. Poate nu ai primit ce ai cerut, nu ți s-a împlinit o rugăciune, ți s-au năruit visele. Nu poți fi mulțumitor. Și totuși, El pe cruce, rostea:"Tată, iartă-i căci nu știu ce fac"
Ți se pare greu să te încrezi în El? E greu să Îi ceri Lui părerea în orice situație când tu vrei să faci de capul tău. Și totuși, Daniel, din groapa cu lei s-a increzut în Dumnezeu. Poate ți se pare o poveste învechită, dar istoria se repetă cu fiecare om ce își pune nădejdea în El, indiferent de situație.
Ce vreau să spun cu aceste gânduri este că trebuie să ne facem inima să bată pentru Cer. Sunt multe fete triste că sunt singure. Uneori și eu sunt. Însă legământul meu cu Hristos a fost"Doamne, Te voi urma indiferent dacă... " nu a fost" Doamne, Te voi sluji doar dacă... "Ce am învățat în acest an, a fost faptul că Dumnezeu nu este o fabrică de îndeplinit dorințe. El este un Dumnezeu al prieteniei și ne vrea să-I fim aproape și când suntem în necaz ca Iov, nu doar în belșug. Oare dacă un înger de al Domnului s-ar uita pe pământ și s-ar înfățișa în fața lui Dumnezeu, ar putea el să spună despre noi"Doamne, ce oameni neprihăniți! "? Dacă ne-ar fi încercată credința, am putea noi rămâne neclintiți? Dacă ni s-ar lua tot ce avem mai de preț, L-am putea sluji pe Dumnezeu fără să cârtim?
Nu spun ce îmi doresc de la mine pentru anul 2019. Le scriu pe tăblița inimii mele și mă rog ca Dumnezeu să ne ajute pe toți să ne numărăm mai mult bucuriile și binecuvântările și mai puțin necazurile și neajunsurile. Mai uită-te o dată peste acest an. Chiar nu ai motive pentru care să spui"Doamne, Îți mulțumesc! "?
Și să nu uităm: avem preț nespus în ochii lui Dumnezeu!
Alinador




luni, 19 noiembrie 2018

Iarnă vindecătoare



A nins.
A nins cu putere peste inima mea cuprinsă de temeri și peste pleoapele-mi grele de oboseală. A nins peste umerii mei îngreunați de poveri și peste cicatricile peste care, durerile mele de altă dată și-au lăsat nepăsător amprenta. Zăpada s-a așternut peste toate câte îmi erau piedici în drumul meu spre Veșnicie.
Totul este de nedescris. Ochii mei se bucură la lumină albului imaculat și parcă prin greutatea iernii de afară ar vrea să spună: “De când te aștept!”. Respir greu și simt cum aerul îmi intră cu forță în piept, aducând în mine parfumul iernii pe care l-am pierdut odată cu tine.
Iubesc iarna. Fiecare fulg îmi aduce aminte că nimic nu ține veșnic. Suntem atât de muritori încât uităm să mai trăim. Adevărul este că și eu am cam uitat să mai trăiesc. Mă întorceam în trecut și-mi lăsam lacrimile să curgă până când acestea se transformau în flori de gheață pe obrajii mei.
Mi-am adus aminte de un șal pe care l-am pierdut. Mi-a plăcut mult de tot. Mă înfășuram cu el ca și cu o pătură și mă încălzeam de fiecare dată când se făcea rece în inima mea. Am regretat enorm pierderea lui. Dar apoi am stat și m-am gândit... Dintre toate câte am pierdut, cel mai mult regret că te-am pierdut pe tine.
Nici nu m-am gândit că locul tău ar fi pe tărâmuri pline de soare și căldură. Credeam că iubești fulgii de nea. Un timp am crezut că și tu faci parte din jocul lor inocent, dar m-am înșelat. În timp ce eu iubesc fulgii, tu te temi de ei. Te temi să-i privești cum se topesc, deoarece fiecare picătură de a lor îți arată că ești trecător. Și în fond, recunoaște, fulgii au dreptate. Ei își continuă viața prin lacrimile mele. Însă tu? Ce lași în urma ta? Viituri, doi ochi înlăcrimați, o inimă plină de cicatrici și un suflet îndurerat. Atât ai putut să lași în urma ta?
Dar ce contează? Bine că ninsoarea s-a depus și peste durerile mele. Tot ce am acum în piept e o stare amorțită care nu aș vrea să se mai trezească niciodată la viață. Știu că va veni primăvara, întotdeauna am crezut în ea. Însă, de data aceasta, odată cu primele flori ieșite la lumină, nu-mi voi mai lăsa durerile să înflorească. Ele trebuie să rămână sub pământul acoperit de zăpada curată.
Mi-e inima plină de iarnă, dar o iarnă care-mi face bine. E o iarnă a vindecării, în care tot ce e rău în mine îngheață și moare, așa cum trebuia de la bun început. Nu vreau să-mi mai hrănesc temerile. Nu le mai torn apă la rădăcină și nu-mi mai tai aripile cu puterea durerilor. Nu Mă mai gândesc la ce a fost. Mă gândesc doar la ce este acum, iar eu cea de acum, sunt atât de fericită în bătaia ninsorii reci.
Zăpada de așterne pe obrajii mei calzi de emoții, iar fulgii se topesc la contactul cu căldura lor. Ochii mei sclipesc sub luna care-și face apariția. Ies afară și îmi fac cărare spre mine. Mă regăsesc pe un drum al bucuriei. Privesc spre mine și nu mă recunosc: “Ce copil naiv! Timpul trece, iarna vine, iar tu tot cu suflet de copil”
Mi-am deschis sufletul și din el au ieșit fluturi spre lumină. Le-am dat drumul să zboare spre pajiști înflorite și înmiresmate. În locul lor au venit roiuri de fulgi care nu contenesc să-mi zâmbească și să-mi șoptească la ureche: “Păstrează-ne în suflet pentru veșnicie! Vom avea noi grijă de cicatricile tale!”



miercuri, 31 octombrie 2018

Sărbătoarea Lui...

Ding - Dang - Dong!
 Colindele se aud în surdină pe laptopul meu. Încep să mă gândesc la Crăciun. Ce Sărbătoare Minunată! Încă puțin și ne vom bucura de mirosul de portocale, de bradul împodobit, de masa îmbelșugată, de darurile primite și dăruite.
 În fiecare an ne bucurăm de o haină nouă, de o rețetă reușită, de oaspeții care ne trec pragul casei, de cetina frumos mirositoare și de troienile, care deși nu mai sunt ca altă dată, totuși, ne încântă atunci când zăpada ne scârţâie sub încălțămintea nou-nouță. Într-o colibă dărăpănată stă o mamă singură și-și crește copiii cu greu. Mai încolo, o bătrână tremură și se roagă să plece mai repede la Cer. În alt colț de lume, copiii nu știu ce înseamnă Crăciunul. În altă casă, o soție plânge de dorul soțului ei plecat peste hotare, care nu a reușit să-și ia bilet spre casă din cauza prețului extravagant. Într-un apartament, alți copii stau și așteaptă o îmbrățișare sau un sărut de noapte bună. Ei nu știu de povestea magilor, a păstorilor și a Pruncului Iisus. Ei nu știu de bucuria Sărbătorii.
 În timp ce noi ne bucurăm de cei dragi, în ieslea rece Se naște iar Iisus. Pentru a 2018-a oară. Lacrimile își fac loc pe obrazul meu. Le las să spele durerea pe care am acumulat-o de prea mulți ani de indiferență. De 2000 de ani tot nu înțelegem că Sărbătoarea asta e despre El, nu despre noi, e pentru El, nu pentru confortul nostru. 
E Sărbătoarea Iubirii supreme, Ziua în care Dumnezeu a decis să Își trimită Fiul pe pământ pentru a noastră mântuire. De 2000 de ani noi căutam bucuria în cetina de brad, nu în Pruncul din iesle, în cadouri, nu în zâmbetul Lui senin. Căutăm bucuria în belșug și uităm că El a fost lipsit de bogății. Cel mai sărac Împărat...ce paradox. El putea avea totul și totuși S-a lipsit de tot pentru noi. Astăzi Iisus nu mai este în Betleem, dar este în casa uitată de la capătul satului, în spitalele cele mai mizere, în azilele greu încercate, în copiii uitați și părăsiți la maternitate, în orfanii neajutorați și în bătrânii care stau în jurul unei lumânări, așteptând un colț de pâine. În minte îmi vin versurile unei poezii învățate din vremea copilăriei mele:

 "Colo-n margine de sat 
   Într-o coliboară, 
  doi bătrâni de foame stau 
  și de frig să moară. 

 Copilașul meu, acum 
 te gândești, tu oare,
 la flămânzi cei din drum 
 și din coliboare? 

Du-le tu cu mâna ta
 inimii văpaie, 
dacă mâine vor fi morți 
și din vina ta e." 
T.D. 

 Mă înfior. Oare câți oameni a ucis indiferența noastră? Îmi doresc un Crăciun în care nimeni să nu mai plângă, o Sărbătoare în care toti să simtă că sunt prețuiţi, o Sărbătoare în care niciun copil să nu mai plângă, niciun bătrân să nu mai sufere, nicio mamă să nu-și mai frângă inima că nu are ce le pune copiilor pe masă.
 Haideți să nu ne mai colindăm între noi, ci să ducem vestea celor care nu-L cunosc pe Mesia. Haideți să nu mai facem schimb de daruri între noi, ci să le dăruim celor care nu cunosc bucuria de a primi. Haideți să nu mai facem schimb de prăjituri între noi, ci să le ducem acolo unde oamenii sunt cei mai uitați și cei mai părăsiți. Haideți să înțelegem ce înseamnă această măreață Sărbătoare, să înțelegem că este Sărbătoarea Lui, nu a noastră!

 Alinador

duminică, 21 octombrie 2018

Octombrie binecuvântat

      E iarăși octombrie. O lună ce-mi aduce aminte de nespuse bucurii dar și de dezamăgiri, de multe căderi dar și de ridicări, de multe lovituri dar și de multe mângâieri.
      Inima mea e la final de octombrie. Încă nu s-a așezat bruma, dar ceața îmi învăluie privirea fald cu fald. Pe creste se vede cum griul își face apariția tot mai mult, iar din pomii inimii mele s-au scuturat frunzele și mi-au lăsat copacii dezgoliţi. Pășesc desculță printre frunze arămii să mai simt o dată dulceața soarelui ştrengar ce mi-a furat inima la începutul verii și mi-a ascuns-o în Cer.
      Frunze, soare, nori, pescăruşi! Ce terapie! Aș vrea ca din fiecare toamnă să adun partea frumoasă și bogată. Să adun fructele pe care Dumnezeu le-a îngrijit în mine. Dar cu frunzele ce să fac?  Le adun și le pun la presat. O frunză din fiecare loc de unde am fost. Fiecare frunză e frumoasă și le păstrez pe toate în cutia inimii mele. 
      Când privesc frunzele încep să îmi număr bucuriile și binecuvântările. Sunt prea multe ca să le cuprind. Sunt atât de multe încât nu mai am loc în cămara inimii mele, așa că încep să le depozitez în inimile celor din jur. Un zâmbet, o mângâiere, o îmbrățișare, o lacrimă ștearsă, un poem dedicat, o vizită. Sunt lucruri mici cu o însemnătate mare. Sunt lucruri ce mă fac să tresar la fiecare sfârsit de octombrie și nu numai.
      Soarele se ascunde timid printre noi iar vântul îmi spune cu certitudine că octombrie e pe sfârșite. Soarele a înțeles că toate își au vremea lor, căldura are vremea ei iar frigul își are vremea lui. Îmi antrenez inima pentru vremea care va veni. Mi-am depozitat bucuriile pe rafturi și mi-am conservat binecuvântările pentru iarna care stă să bată la ușa inimii mele. Totul este pregătit. Mai am nevoie de o doză din Iubirea lui Dumnezeu. Dar cum s-o dobândesc când brațele mele sunt atât de mici încât nu pot să ating poala hainei Lui? Cum să adun Iubirea Sa când pumnii mei sunt încleştaţi uneori de durere și de supărări?
Când nu ajung eu la Cer, îmi amintesc că Dumnezeu a coborât Cerul în mine. Atunci mă aplec în genunchi și Îi cer Iubirea. Atunci îmi amintesc că Hristos a plătit totul ca eu să trec cu inima liniștită prin vântul și frigul care vor veni. Și tot atunci înțeleg că fiecare anotimp are farmecul lui și toate lucrează spre binele sufletului meu, dacă mă las în Mâna Lui.
      E sfârșit de octombrie. Îmi număr bucuriile. Dar numărătoarea mea dă greș, pentru că nu am cum să număr un infinit. Îl las pe Dumnezeu să-Și lase amprenta pe frunzele adunate în palma mea. Și Îl las să îmi acopere inima în Iubire, nu ca să mi-o păzească de ger ci ca să mi-o facă mai puternică în ger și vânt.
      Doamne, ia-mă de mână! Cu Tine nu mă tem să întâmpin frigul care va veni. Când Tu îmi ești Soare și Lumină, nimic nu mai contează. Tu ești tot și în toate ești Tu!
                                                       Alinador


luni, 15 octombrie 2018

Dialog

- La ce te gândești, copilă dragă?
- Cine spune că mă gândesc la ceva?
- Atunci ce faci? Știi doar că femeile au mereu ocupație. Ele nu pot sta niciodată locului.
- Priveam spre tine.
- Spre mine? Cum așa?
- Păi mă uit cum încălzești pământul de atâtea mii de ani. Privesc cum încălzești fiecare făptură din univers, fiecare frunză inverzește în lumina ta și se usucă în căldura ta prea multă. Și totuși la primăvară, totul va fi ca nou. Verdele ne va inunda ochii și vom avea din nou viață. Si toate acestea, datorită ție.
- Așa...
- Stai că nu am termiant. Mă gândesc acum la iubirea ta. Tu scalzi tot pământul în razele tale calde și frumoase și totuși, niciodată nu i-ai reproșat pământului că îți este dator.
- Tu ai reproșat vreodată cuiva că îți datorează iubirea?
- Nu, nu am îndrăznit. Simt că nu merit să cer cuiva să-mi dea iubirea pe care eu o ofer. Și totuși trebuie mai mult.
- Mereu e nevoie de mai mai mult. Mereu e loc de mai bine. Dar hai să îți spun un secret. Când Dumnezeu m-a creat, mi-a dat misiunea de a încălzi pământul cu razele mele. Uneori mai mult, alte ori mai puțin, dar întotdeauna atât cât trebuie. Știam ce dureroasă va fi misiunea mea. Știam că va durea enorm să trimit spre pământ săgeți de raze pentru a ajuta la creștere, pentru a da viață și pentru a lumina drumul oamenilor. Știam că va fi greu să mângâi obrajii triști de atâția nori și mai ales, știam că va fi dificil că pătrund în inimile oamenilor. De cele mai multe ori, acolo e întuneric, dar eu trebuie să pătrund, să duc lumină. Ei nu acceptă și e greu că mi se răspunde cu ură la toată strădania mea de a iubi.
Știam că va fi dificil să-i fac pe oameni mulțumiţi.
- Și totuși ai rămas pe cer și îți arăți fața zi de zi...
- Da. Sunt aici pentru că am înțeles că este mai bine să oferi decât să primești. Știi, sunt atât de bucuros când aud copii care se roagă "Doamne, Îți mulțumim pentru soarele de afară!". Sau: "Doamne, Te rugăm, fă ca azi să fie soare!" Abia atunci mă simt și eu util. Atunci simt că tot ce fac nu este în zadar. Atunci simt că tot ce fac are o însemnătate imensă și faptul că nu primesc înapoi iubirea pe care o doresc, chiar nu mai contează.
- Am trecut și eu pe aici...
- Deci știi și tu cum este.
- A durut.
- Lucrurile frumoase dor întotdeauna, copile drag.
- Ohh!
- Păi tu vrei lucruri frumoase făcute cu ușurință? Asta nu se poate!
 - Asta știu. Dar spune-mi... cum să fiu o rază de soare?
- Asta nu e prea greu, copila mea. Eu nu aș fi soare dacă nu m-ar lumina Soarele Etern. Numai dacă te ții de El poți lumina viețile celor din jurul tău. Numai ancorată în Iubirea lui Dumnezeu poți să răspândești iubire celor din jur, fără să aștepți nimic în schimb.
- Fără să aștept nimic în schimb...
- La fel a făcut și Hristos.
- Știu, dragă soare! El a ales moartea pentru mine. Și totuși...
- Și totuși El vrea ca tu să faci la fel. Vrea să dai iubire, să fii senină, să fii pătrunsă de razele Iubirii Lui și mai ales, să lași lumină în cei aflați în întuneric. Te va costa mult, vei suferi nespus, dar va merita, crede-mă!
- De ce ai speranța că va merita?
- Știi, draga mea? Într-o zi eu nu voi mai fi. Nici pământul pe care îl încălzesc de atâția ani. Însă oamenii vor mai fi. Ei bine, din tot ce am încălzit eu, vor rămâne doar sufletele celor care au primit căldura mea și au păstrat-o în ei. Vor duce căldura mea cu ei în Veșnicie și abia atunci voi putea să apun liniștit pentru totdeauna, fiind încredințat că nimic nu a fost întâmplător.
- Cât pot să te apreciez, soare drag!!
- Și eu îi apreciez pe oamenii cu Soare în suflet.
- Știi..a venit toamna.
- Da. Și va veni și iarna. Dar eu sunt tot aici, chiar dacă pare că nu exist, totuși eu rămân.
- Asta înseamnă că Dumnezeu e acolo pentru mine, chiar și atunci când pare că nu este...
- Exact! Rămâi și tu o rază de Soare pentru El. Are mare nevoie de tine! Cum crezi că va fi luminată Primăvara Eternă?
 - Îți mulțumesc, soare drag!

                                                            Alinador


marți, 2 octombrie 2018

Învață-mă cum să iubesc...

Doamne, Învăță-mă să iubesc intens, fără să aștept nimic în schimb. E greu să iubesc într-o lume stăpânită de ură. E greu să iubesc atunci când tot ce primesc sunt săgeți în piept și pumnale în spate. E greu, dar știu că Tu mă poți face un strop de iubire. Un strop, Doamne, măcar un picur din iubirea Ta. Aș vrea să mă preling pe obrajii triști ai celor din jur și să le arăt tuturor ce preț ai dat pentru a ne dovedi cât ne iubești. 

 Și Doamne, Tu n-ai știut câte răni voi primi? Și totuși m-ai trimis aici. Uneori am impresia că mă lași dinadins să primesc lovituri. Dar e doar o impresie, Tu de fapt ai primit deja toate loviturile pe Golgota în locul meu. Ce primesc eu acum e doar o umbră a durerii pe care Tu ai purtat-o deja pentru mine.

 Aș vrea să fiu un cântec de iubire. Dar Doamne, eu nu știu muzică. Melodiile mele sunt atât de dezacordate încât nimeni din jurul meu nu ar vrea să mă asculte. Așa că, Doamne, ia-mă iar în Mâinile Tale puternice. S-a cam pus praful pe corzile inimii mele. Șterge-mă din nou de praful pus de ura lumii în care sunt. Spală-mă iar cu iubire în Sângele Tău și acordează-mă după notele sublime ale glasului Tău Divin. 

Aș vrea să fiu un vers de iubire. Dar Doamne, oamenilor nu le mai plac poemele de dor. Oamenii nu mai caută frumusețea și iubirea dintr-un vers. Însă Tu, Doamne, ia-mă la Sânul Tău și dă-mi cea mai frumoasă formă de dor și gingășie, pe care numai poemul Iubirii Tale îl poate avea. 

 Doamne, vreau să iubesc când primesc lovituri, când primesc piedici, când mi se închid uși, când îmi plouă în suflet și când nu mai pot să cred în imposibil. Vreau să iubesc când alții mă doboară și când îmi spun că sunt nebună doar pentru că am rămas alături de Tine. Și vreau să iubeac atunci când îmi vine să răspund cu ură și cu răutate. Vreau să te folosești de inima mea, ca cei din jur să înțeleagă ce este adevărata Iubire. 

Tu ai scris cândva pe inima mea "IUBIRE" și de atunci mă înveți arta de a iubi. Dar Doamne, ce mărunți sunt pașii mei când vine vorba de iubire! Ce mică sunt când trebuie să rămân verticală și să spun tuturor cât de mare e Iubirea Ta! Și totuși, Doamne, vreau să fiu un strop din Iubirea ta, un cântec din Iubirea Ta și un vers din poemul Iubirii Tale fără margini. 

Trimite-mă, Doamne! Știu că nu merg singură, așa că nu mă tem. Nu mă tem de răni și de lovituri, nu mă tem de priviri tăioase și de răspunsuri negative. Astăzi pot să spun și eu ca David de altă dată: "Nu mă tem de niciun rău căci Tu ești cu mine."(Psalmi 23:4) Trimite-mă și fă ca pe unde vor trece pașii mei, să rămână o cale mai netedă pentru cei care vin în urma mea. 
  
Fă-mă, Doamne, un poem al Iubirii Tale și transformă Tu, viața mea în cântec sublim pe care să Ți-L pot cânta în Veșnicia pe care mi-ai pregătit-o cu atâta drag!

 Alinador



joi, 6 septembrie 2018

Curcubeul de la capătul durerii


V-ați întrebat de multe ori probabil, de ce îngăduie Dumnezeu suferința în viața unul om. Și eu m-am întrebat mult timp și nu am avut un răspuns concret. Nu înțelegeam rostul suferinței și nu voiam s-o accept în viața mea. Tot ce voiam, era să fug cât mai departe de ea, să nu trăiesc sub același acoperiș cu suferința. Dar nu am reușit, pentru că ea vine cu tine oriunde mergi, cât timp trăiești pe acest pământ.

Ani de-a rândul m-am luptat și eu cu suferința. Durea fiecare lovitură pe care o lăsa în inima mea firavă. Mușca din mine ca un vierme și mă ustura orice lovitură de a ei. Dar toate acestea se întâmplau pentru că îmi duceam singură suferința. Nu știam că Domnul este Cel care mă ajută și în necaz, nu doar în bucurie.

Mai tarziu am înțeles că fără Dumnezeu nu pot nici să mă bucur, nici să sufăr. Dar cu El pot să mă bucur în necaz, pot să cânt în durere și pot să privesc cerul chiar și când se pregătește să plouă. Cu Dumnezeu am învățat să-mi contruiesc casa pe stâncă, să nu mi-o dărâme valurile grele la prima lovitură. Și am învățat că dacă accept suferința și trec prin ea cu liniște, Dumnezeu pregătește un curcubeu mirific la capătul durerii.

Dragi suflete care știți ce este suferința, cu siguranță nu vă este ușor. Cu siguranță e greu să rămâi liniștit în necaz. E greu să rămâi fără serviciu iar tu să ai pace, e greu să pierzi un copil și totuși să mai crezi în minuni, e greu să lucrezi din greu să-ți câștigi pâinea în timp ce alții au mai multe fără efort. E greu să fii respins la un job, să nu treci de o restanță, să nu iei un examen, să nu intri la facultatea dorită,  să nu fii înțeles. E greu să fii singur și să pară că Dumnezeu și-a ferecat cerul pentru tine și nu te mai ascultă. Vreau să știți că toate acestea sunt pentru un timp. Toate sunt în viața noastră pentru a ne ajuta să creștem, să ne maturizăm și să privim viața cu alți ochi.

Tâlhărul de pe cruce a spus:"Pentru noi este drept, căci primim răsplata cuvenită pentru fărădelegile noastre; dar Omul acesta n-a făcut niciun rău" (Luca 23:41). Un tâlhar a recunoscut că a venit momentul să sufere pentru fapele lui. Dar El pentru ce a suferit? Domnul Iisus a suferit ca noi să trecem liniștiți prin durere, să înțelegem că El a purtat ocara noastră și vrea să ne pregătească pentru Ziua Marii Învieri.

Vine o vreme în viața noastră când Dumnezeu îngăduie suferința dar nu ca o pedeapsă. Vine o zi când trebuie să trecem tăcuți prin suferință, să o acceptăm și să mergem cu Dumnezeu prin vâltori. E greu să înaintăm singuri. De fapt e chiar imposibil. Atunci e vremea examenului. Cum acceptăm voia lui Dumnezeu în viața noastră? Cum să rămâi calm în situații extreme? Vă spun că nimic nu este imposobil la Dumnezeu, și vara aceasta am înțeles faptul că El îngăduie și necazul și bucuria. Și am înțeles că dacă rămânem aproape de El in strâmtorare, ne vom putea bucura mai intens de curcubeul de la capătul durerii.

Nu încerca să fugi de suferință că nu vei putea. Nu încerca să treci singur prin ea și nu te lupta cu puterile ei. Iov era neprihănit și totuși, cum e suferința ta în comparație cu cea prin care a trecut el?  Dacă suferința nu te apropie de Hristos, nici bucuriile nu o vor face.  Când înțelegi care este planul Lui cu privire la viața ta, poți trece senin și liniștit prin orice.

Poți să plângi, ești om, ai voie să faci asta. Și Domnul Iisus a plâns la mormântul lui Lazăr. Asta înseamnă că i-a păsat de el și de durerea surorilor lui, și plânge și pentru durerea ta. Dar El este acolo să te învețe o lecție ce nu o vei învăța în nicio universitate din lumea aceasta. Iar la sfârșit, când totul se va termina, nu vei primi diplomă, togă, medalie cu "Magna cum laudem", ci vei primi o cunună ce nu se va vesteji niciodată.

Îmi doresc să nu uitați că norii sunt trecători, și chiar și când ploile aduc inundații și rup totul în cale, să vă amintiți că Dumnezeu dărâmă și zideşte o lucrare mult mai solidă și statornică. Să aveți liniște în inimi. Nu vă întristaţi și nu vă încărcați inima de amărăciune. Iubiți și fiți bucuroși.
Vă prețuiesc! Dar cel mai important, nu uitați că aveți preț în ochii Lui!

Alinador


vineri, 31 august 2018

A summer to remember


S-a terminat încă o vară. Cu nostalgie petrec ultimele ore pe țărmul mării, gândindu-mă la această vară și la cum a trecut ea.
Pe 1 iunie am scris că vreau ca fiecare zi din această vară să o petrec cu Dumnezeu. Și am mai zis că indiferent de încercări, voi rămâne cu El.
Azi privesc în urmă și parcă nu-mi vine să cred ce am zis. Încercări...cine le vrea în viața lui? Și totuși ele sunt. Și au venit și asupra mea o mulțime.
A fost o vară neobișnuită. Am trecut prin cele mai mari încercări dar și prin cele mai mari binecuvântări. Am fost în cel mai mare abis, dar și pe cele mai înalte culmi. Am trăit intens fiecare clipă și fiecare zi. Și totuși, era loc de mai bine. Era loc de mai mult entuziasm, de mai multă iubire, de mai multă înțelegere față de cei din jurul meu.
Mă gândesc cu bucurie la vara aceasta. Va rămâne pe totdeauna în inima mea. Și cred că voi lua amintirile ei cu mine în Veșnicie. Nu vreau să le uit. Și cum să vrei să uiți taberele, ieșirile, întâlnirea cu marea, primul răsărit la mare, munții falnici, lacurile și tot ce ochii mei au văzut în aceste trei luni care s-au dus? E imposibil ca toate acestea să nu aibă un Creator.
Vara aceasta m-am bucurat de ochii senini, de cântecul greierilor, de valurile mării ce mi se izbeau de picipare, de orice zâmbet pe care l-am primit. M-am bucurat de ciupituri de chitară, de focuri de tabere, de poezii primite și dăruite, de îmbrățișări tămăduitoare, de telefoane de peste hotare, și de orice alt lucru care pare neînsemnat. Dar nu e. Pentru că în orice, Dumnezeu rămâne Atotputernic.
Am învățat că trebuie să lupt contra valurilor dacă vreau să nu mă înnec. Și am învățat că dacă Dumnezeu e la cârma vieții mele, nu mai contează ce este în jurul meu. Am învățat că atunci când pierzi ceva, Dumnezeu îți dă înmiit. Pentru că Dumnezeu nu rămâne dator nimănui. Să nu rămână dator tot El, când de fapt noi Îi datorăm totul...
Aș vrea să pot da un restart verii și să o iau de la început. Dar nu se poate. Tot ce pot să fac, este să-L iau pe Dumnezeu cu mine și în toamna care vine. El este deja acolo și-mi pregătește fiecare zi pe care o am de trăit.
Valurile mării mă cuprind în albastrul lor imens. Cum să nu existe un Creator? Un Creator al mărilor, al cerului, al pământului, al ochilor senini, al mâinilor duioase și al zâmbetelor delicate...L-am simțit în orice lucru și spun cu certitune că El e aici și oriunde îmi duc pașii.
Nu pot decât să fiu recunoscătoare pentru o astfel de vară și să mă rog ca și din toamna care vine să adun cele mai frumoase bucurii alături de El.
Îți mulțumesc, Doamne, pentru o vară de neuitat!
Alinador




vineri, 17 august 2018

Lasă-L pe Dumnezeu să fie Dumnezeu!



Sunt un suflet în căutare de iubire și de sens. De multe ori am scris despre frământările și despre luptele inimii mele. Am scris despre înfrângeri, despre bucurii, despre urcușuri, despre coborâri, despre piscuri, despre abisuri, despre vise năruite și despre împliniri. Împărtășesc trăiri cu cei ce mă înconjoară și cred că acesta este un mod de a-L arăta pe Dumnezeu oamenilor cu care mă intersectez. Azi vreau să scriu despre Dumnezeu, cu toate că nu-L pot defini.
Cu toții știm că Dumnezeu are un plan cu fiecare dintre noi. El are un plan cu mine, cu tine și cu toți copiii Lui. Planul Lui este cel mai bun și cel mai frumos dacă Îl lăsăm pe El să lucreze.
De multe ori, înverșunați fiind, nu-L lăsăm pe Dumnezeu să ne vindece inima. Nu-L lăsăm să o modeleze și să-i dea forma dorită de El, și nu-L lăsăm să-Și ducă planul la împlinire. Iar asta Îl supără nespus pe Dumnezeu.
Uneori ceea ce noi Îi cerem lui Dumnezeu este greșit și nu face parte din planul Său pe care îl are cu noi. Dar pentru că nu ni se împlinesc cererile și rugăciunile, tindem să-L acuzăm pe El Shaddai că nu-Și împlinește datoria de Dumnezeu.
În astfel de momente ar fi bine să înțelegem că trebuie să-L lăsăm pe Dumnezeu să fie Dumnezeu, chiar dacă planul Lui nu corespunde cu planul nostru, chiar dacă timpul Lui nu este și timpul nostru și chiar dacă doare să acceptăm voia Sa.
E greu să ne rugăm "Facă-Se voia Ta..." Și totuși ne rugăm zilnic să se facă voia Lui. De cele mai multe ori rostim rugăciunea domnească din obișnuință, uităm de importanţa și de greutatea ce atârnă în cuvintele ei. Uităm că voia Lui este mai presus de ceea ce putem noi să gândim sau să intuim. Rostim aceste cuvinte, iar când suntem puși într-o situație delicată, nu facem decât să-I cerem socoteală lui Dumnezeu că nu Și-a făcut bine datoria.
Ce copii înverșunați! Câtă nesăbuinţă din partea noastră să-L luăm "la rost" pe Dumnezeu, pe Cel care ne-a creat și care ne vrea binele mai mult decât oricine!
De atâtea ori am greșit interogându-L pe Dumnezeu de starea mea. Ce lucru greșit este acesta! În loc să mă supun voii Lui, eu mă răzvrătesc că nu-mi împlinește anumite vise sau nu-mi ascultă unele rugăciuni.
Dacă Îl lăsăm pe Dumnezeu să fie Dumnezeu, viața noastră va căpăta un sens mult mai plăcut. Ar fi mult mai ușor să trecem prin încercări, prin dureri și prin necazuri. Oare nu știe ce este suferința, El, care a băut până la fund paharul suferinței? Și încă ce suferință!! Noi suferim cu un motiv întemeiat. Dar El pentru ce a suferit? Oare, nu ca să ne scurteze nouă necazul și durerea? Oare, nu ca să ne amintim de El atunci când ni se pare crucea prea grea? Și oare, nu ca să avem împlinire prin Jertfa Lui cea Sfântă?
O, Dumnezeule Mare și Milostiv, iartă multa noastră răzvrătire! Iartă îndelunga noastră plângere și nesupunere, și ajută-ne să Te lăsăm să fii Dumnezeu în toate lucrurile ce ne înconjoară! Ajută-ne să acceptăm voia Ta mai mult decât orice și să rămânem încredințați că tot ce faci Tu pentru noi, este bun pe Veșnicie!

 Alinador




                    




duminică, 1 iulie 2018

Vise năruite


Sunt momente în viață când trebuie să lăsăm totul și să îndeplinim voia Lui. Ne facem planuri, avem mii de vise, mergem încrezători că toate sau majoritatea se vor împlini. Și vine o clipă când totul se spulberă, totul se năruie și nu înțelegem de ce. Ne punem întrebări, plângem și vrem să primim răspuns. Dar asta nu se întâmplă.
Mi-am făcut și eu un plan de vacanță, plan pe care mi l-am făcut de mai bine de jumătate de an și m-am rugat pentru el. Am pornit încrezătoare că mă voi bucura din plin. Un singur telefon și totul s-a spulberat. Încă vreau să mă trezesc și să spun:"Ce vis urât am avut!"
Dar nu e vis. E realitate și asta doare cumplit. Pun  totul cap la cap și ceva nu înțeleg. Încerc să-mi dau seama unde am greșit și nu reușesc, pentru că Dumnezeu nu are matematica noastră. El nu lucrează după logica noastră și aveam nevoie să-mi amintesc acest lucru.
Dar ca o fată creștină ce vreau să fiu, îmi repet întruna versete pe care le-am memorat tocmai pentru momente de izbelişte:
Psalmul 91, Iosua 41:10, Iosua 1:9, Psalmul 43:4, Psalmul 121 etc. Cuvantul lui Dumnezeu este plin de paragrafe prin care suntem îndemnați să nu ne temem. Dar ca orice om cu slăbiciuni, m-am întristat. Iar îmi repet:"De ce-i așa, o știe El" și totuși o parte din mine nu se poate bucura. Știu că cel rău vrea să fac voia mea, să fiu nemulţumitoare, să spun că nu e drept. Dar Domnul nu mă vrea așa și chiar dacă acum nu înțeleg, eu vreau să aleg să mă bucur în necaz.
De câte ori nu ne-am bazat pe puterile noastre! De câte ori n-am pornit încrezători spunând că totul va fi bine! Și de fapt este bine, pentru că nu ce vrem noi să ni se întâmple este benefic pentru noi, ci, ceea ce a pregatit Dumnezeu pentru noi.
Aș vrea să rămân neclintită în furtună.
"Dacă treci prin ape cu talazuri mari/ Eu voi fi cu tine-n orice greu." Avem promisiunea lui Dumnezeu, iar El Își ține cuvântul. El nu și-l încalcă, așa cum facem noi de multe ori.
"Dacă nu-L simțim pe Dumnezeu, e din vina noastră, dar El este la lucru.
Dumnezeu este în mijlocul celor aflați în suferință. Dumnezeu este cu noi în eșec, iar El transformă eșecul în biruință. Dumnezeu este cu noi în bucuria noastră."(G.B.)
Nu pot să spun că nu mă doare sau că nu sunt dezamăgită de neîmplinirea planului meu. Dar aici se văd faptele mele. Sunt eu gata să las totul pentru El? Sunt gata să las vise de care mă agăț, speranțe în care mă încred și fapte pe care le vreau împlinite, și toate acestea doar ca să înțeleg că planul Lui este altul? Oh, Doamne, nu sunt gata...mai şlefuieşte-mă, chiar dacă eu nu înțeleg. Modelează-mă, chiar dacă îmi este greu să accept. Ia-ma Tu în brațe și spune-mi că planul Tău este mai bun decât cel pe care mi l-am făcut eu. Ajută-mă să-mi învăț lecțiile fără răzvrătire.
Arată-mi calea pe care trebuie să merg și ajută-mă să rămân neclintită în necaz.
"Mi-ai spus când noaptea se lăsase
pe tot întregul meu amar,
că toate trec, că o să vină
o nouă strălucire iar"
(T.D.)




luni, 25 iunie 2018

Roagă-te ca un copil!


Ați auzit vreodată cum se roagă un copil? Vă invit să faceți un exercițiu: stați seara lângă patul unui copil care se roagă și ascultați cu atenție cuvintele lui. Nu demult mi-a fost dat să stau și eu în preajma unui copil. L-am auzit rugându-se așa:"Doamne, Te rog frumos, ajută-l pe tata să nu treacă pe roșu!"
În inocența lui, copilul știa că roșu este o culoare de staționare. Probabil mai știa și faptul că în grabă sau din neatenție, putem trece pe roșu, lucru care poate provoca diferite accidente.
Azi mi-a venit în minte acest pasaj. Noi cum ne rugăm? Nu cumva suntem prea generali în rugăciunile noastre? De câte ori ne amintim să-L rugăm pe Dumnezeu lucruri mărunte? De câte ori spunem lucrurilor pe nume? Cred că de prea puține ori. Copiii se roagă concret, ei știu exact ce își doresc.
Eu am uitat să-L rog pe Dumnezeu să mă ajute să nu traversez pe roșu în viața de credință. De multe ori, Dumnezeu pune un STOP mare în locurile periculoase pentru noi. Dar noi grăbiți și neatenți, traversăm. Atunci se produce "accidentul". Atunci răbufnim și batem cu pumnii în Cer, spunând că Dumnezeu nu este drept.
Nu putem învinovăți semaforul pentru un accident. La fel și în viața noastră. Nu putem da vina pe ceea ce Dumnezeu ne interzice să avem. El știe cel mai bine ce este potrivit pentru noi.
Există un timp pentru toate: un timp în care trebuie să stăm și să așteptăm, un timp în care ne pregătim, și un timp în care acționăm. Dar toate acestea numai la îndemnul Lui. Există o rânduială în toate și dacă le inversăm, nu iese bine.
Rugați-L pe Dumnezeu să vă ajute să nu traversaţi pe roșu. Rugați-L să vă dea putere să așteptați semnalul Său. Rugați-L pe Dumnezeu să vă ghideze pașii pe cale. Este Cel mai bun Far călăuzitor.
Rămâi copil!



luni, 21 mai 2018

Liniştea unei nopți de vară

Au început brotăceii să cânte. Mi se umple inima de bucurie când stau pe prispa casei și îi ascult cum cântă în fața porții mele. Parcă mă cheamă special să ies și să-i privesc mai de aproape. Mereu mi-a plăcut să ascult cântecul lor sublim. Din totdeauna am adorat serile lungi de vară, cu ser înstelat și cu cântec de greieri și brotăcei.
Când mă uit spre cer mă trec fiori. Nu mă tem de întuneric, dar mă înfior de fiecare dată când văd luna plină, iar în lumina ei, norii cenuşii fug mânaţi de vânt cu 250 km/h.
Totul e devin. Cândva îmi luam chitara și îi acompaniam pe greieri așa cum îmi plăcea mie, așa cum puteau degetele mele adolescentine să o facă. Acum nu mai cânt la chitară. Am lăsat pe alții să o facă. În schimb, stau și-i ascult. Cum să mai îndrăznesc să acopăr cântecul lor cu greșelile mele muzicale? Ei sunt perfecți prin orchestra de care îmi fac parte în fiecare seară când luna își adună stelele în poala ei plină e lumină.
Gândurile mele parcă nici nu-mi mai aparțin. Inima mea nici nu mai este în pieptul meu. Rămân doar în tăcerea nopții și ascult la nesfârșit un cântec de brotăcei. Din noaptea înstelată au apărut licurici. I-aş aduna într-un borcan să-mi vegheze cărarea când nu știu pe unde să merg. Dar nu pot. Sunt prea drăgălaşi ca să-i culeg captivi într-un borcan. Mie mi-ar plăcea ca cineva să mă țină într-un borcan de sticlă? Nicidecum ! E de ajuns că de multe ori mă izbesc de pereții de sticlă și trec prin labirinturi fără urmă de scăpare. Și totuși, El mă salvează de fiecare dată. El, Cel Atotputernic, care știe frământările inimii mele. Parcă special pentru mine Și-a potrivit orchestra de greieri și brotăcei, ca prin cântul lor suav, să mă umplu de pace.
E noapte. Dar aceste nopți mă fac să nu-mi mai doresc dimineața. Mă fac să rămân pe iarba înrourată și să mă gândesc la toate nopțile inimii mele. Dacă mi-aş fi antrenat inima mai bine, ar fi știut să vadă și să simtă mai mult bucuriile unei nopți și nu întristările ei. I-aş fi zis inimii mele să asculte brotăceii. Ei cântă cu atâta putere, încât vântul nu mai are nicio șansă de a fi auzit.
Ce nopți pline de mister ! Și totuși, cât de ușor le îngrop aruncându-mă în întristări fără rost !
Nopțile petrecute în bătaia lunii sunt cele mai deosebite. Singură. Ba nu. Eu, Dumnezeu și Cerul ce ne acoperă cu pături de nori pufoşi și cenușii. Roua ierbii îmi răcoreşte tălpile înfierbântate de atâta alergat. Brotăceii și greierii îmi alină inima învolburată. Totul e tăcere. Până și inima mea își potolește bătăile, ca să nu mai aud nimic altceva, decât liniștea unei nopți de vară.


duminică, 6 mai 2018

Lucruri mici

Îmi aduc aminte de multe întâmplări din vremea copilăriei mele. Să fi avut în jur de 7-8 ani când s-a întâmplat ceea ce urmează să povestesc.
Peste drum de mine locuia o familie cu 9 copii (pe atunci erau doar vreo 6). Ei erau prietenii noștri de joacă. Cu ei făceam tot felul de năzbâtii, cu ei ne certam, cu ei ne înțelegeam. Nu prea ne vizitam, dar ieșeam în uliță și ne jucam foarte mult împreună. Săraca mama trebuia să se roage de noi să intrăm seara în casă, ba de multe ori ne amenința cu vărguţa sau ne ameninţa că ne spune la tata când vine acasă din tura de noapte. De mama mai scăpam noi cum mai scăpam, dar de tata nu aveam nicio șansă. Lăsam în drum minge, coardă, elastic, şotron, tot, și mergeam să îndeplinim ceea ce el ne poruncea.
Era o zi frumoasă de vară. Vacanța era abia la început și ne așteptau vreo 90 de zile de joacă și relaxare. Mama mea este din Galați și toți frații ei locuiesc acolo. În vara aceea au venit la noi unchii noștri împreună cu verișorul meu.
Nu știu cum am făcut că iar am evadat din curte și m-am dus în uliță să mă joc cu vecinii mei. De data aceasta nu am mai rămas în uliță, ci vecinii mei m-au chemat la ei în ogradă. Ei aveau leagăne, eu nu aveam și tare mult îmi plăcea să mă dau în ele. Încă a rămas aprinsă în mine pasiunea aceea de demult.
Ei aveau în grădină niște  corcoduşi tare delicioşi. Unul din copiii la care eram, a cules o poală întreagă de gorgoaze și mi le-a adus mie. M-am așezat în leagăn și în timp ce îmi făceam vânt, cu o mâna îmi țineam cocoduşele, cu o mână mă țineam să nu cad, și nu știu ce puteri supra-naturale aveam, de mai și mâncam din fructele acelea galbene și zemoase în același timp.
La un moment dat stând eu așa pe gânduri, am început să le zic vecinilor mei:
- Sunt fericită din trei motive. Vreți să vă zic de ce ?
Mai multe guri au răspuns în cor pline de curiozitate:
- Da, spune !
- Păi în primul rând, sunt fericită că a venit verișorul meu la mine, în al doilea rând, că mă dau în leagăn la voi și în al treilea rând, că mănânc gorgoaze.
Asta era bucuria mea de atunci. Evident că un glas apăsat și autoritar mi-a stricat toată bucuria. Era tata care mă chema acasă, iar plecasem fără să le spun.
M-am gândit mult la întâmplarea aceasta de atunci. Oare de ce am crescut ? De ce nu mă mai bucur mereu de lucrurile mici ? De ce tânjesc după lucruri inutile și fără nicio valoare în ochii lui Dumnezeu? Când eram mică era de ajuns să mănânc corcoduşe, să mă dau în leagăn și să vină cineva la mine ca să fiu fericită. Acum ce-mi lipsește din toate acestea ? Și totuși, ce puțină e bucuria mea în comparație cu cea din vremea copilărie mele !
Când eram mică, adunam pietre albe care fac scântei. Ce bucuroasă eram când reușeam să le fac să licărească la căderea serii !
Lucrurile mărunte mă fac și acum fericită, doar că nu îmi fac destul timp să le caut, să le explorez și să le acaparez în suflet. Azi însă, amintindu-mi de vremea copilăriei mele, am mâncat gorgoaze acre. Eram atât de fericită ! Chiar eram ca un copil.
Ce minune să te bucuri din lucrurile mărunte ale vieții ! Ce mulțumit este Dumnezeu când noi vedem bogăția în lucrurile esențiale și nu în cele pieritoare !
Am stat de vorbă cu mai multe fete care au relații. Le-am întrebat ce le fac pe ele fericite la partenerii lor. Mi-au răspuns cu sinceritate:" Lucrurile mici. O floare culeasă de pe marginea drumului. O plimbare prin ploaie. O îmbrățișare frumoasă. Un zâmbet schiţat. O noapte înstelată. O vizită neanunţată din partea lui etc."
Lucruri mici dar pline de sens. Vi se pare greu, vi se pare imposibil să le faceți? Eu cred că nu. Ne străduim prea mult să-i atragem pe oameni de partea noastră prin lucruri extravagante și uităm de cele mai banale dar esențiale lucruri. Ne învinovăţim că nu avem bani să oferim cadouri scumpe, în timp ce  florile de pe câmp se ofilesc în soare și nu e nimeni ca să le culeagă cu dragoste.
E timpul să ne bucurăm de lucrurile mici ce ne înconjoară.
Să ne bucurăm de zâmbete.
Să ne bucurăm de soare.
Să ne bucurăm de ochii calzi ai copiilor.
Să ne bucurăm de o îmbrățișare.
Să ne bucurăm de  ploaie.
Să ne bucurăm de un cer înstelat.
Să ne bucurăm de puful păpădiei.
Să ne bucurăm de luna frumoasă.
Să ne bucurăm de prietenii care rămân.
Să ne bucurăm de mâinile împletite.
Să ne bucurăm de pașii mărunți.
Să ne bucurăm de stropii de rouă.
Să ne bucurăm de maci.
Să ne bucurăm de tot ce avem
Să ne bucurăm de Cer.
Să ne bucurăm de Dumnezeu.
"Mai dă-mi Iisuse, bucuria
din vremea când copil eram!"
(T.D.)


miercuri, 21 martie 2018

O credință de neclintit

"După aceste lucruri, Dumnezeu a pus la încercare pe Avraam și i-a zis: " Avraame! ""Iată-mă, a zis el." Dumnezeu i-a zis: "Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubești, pe Isaac; du-te în țara Moria și adu-l ardere de tot pe un munte pe care ți-l voi spune. "
Avraam s-a sculat dis-de-dimineață, a pus șaua pe măgar, a luat cu el două slugi și pe fiul său Isaac. A tăiat lemne pentru arderea de tot și a pornit spre locul pe care i-l spusese Dumnezeu "(Geneza 22:1-3)

Cred că mulți știm acest pasaj pe de rost. Ni s-a vorbit din acest capitol de nenumărate ori, am studiat textul biblic fie în grup, fie individual. Învățăturile pe care le tragem din acest pasaj sunt destul de clare: Credința lui Avraam, și supunerea lui Isaac.
O legătură sfântă, frumoasă, deosebită între un tată care își dorea nespus de mult un copil și fiul lui, dăruit de Dumnezeu, un fiu promis ca să-i ducă numele și moștenirea mai departe. Un fiu vrednic de a fi numit înaintașul celor credincioși. După ani de rugăciune în care Avraam a stăruit înaintea lui Dumnezeu să-i dea un fiu, după ce l-a primit la bătrânețe, cu greu și atunci, cred că tot ce voia Avraam era să-și trăiască restul zilelor învățându-l pe Isaac trăirile frumoase care îl apropie de Dumnezeu. Mă gândesc că acest tată voia mai mult să lase ca moștenire fiului său credința lui în Dumnezeu și nu averile, vitele și oile pe care le avea. Ce tată chibzuit! Să știi că după ce mori, fiul tău nu umblă pe căile deșarte, e un lucru măreț.
Dar iată că toată bucuria lui Avraam s-a umbrit. Dumnezeu i-a cerut fiul ca jertfă. Mulți oameni necredincioși se leagă tocmai de acest aspect: "cum să ceară Dumnezeu o crimă? Ce fel de Dumnezeu e Acela la care voi vă închinați, dacă le cere Copiilor Lui să-și ucidă propriii lor copii?" Dar nu asta a vrut Dumnezeu. pasajul începe cu un verset uimitor:"Dumnezeu a pus la încercare pe Avraam." De parcă Dumnezeu nu știa ce credință puternică avea acest om! Dar totuși, el voia și fapte, căci credința fără fapte este moartă. Și iată-l pe Avraam sfâșiat, îndurerat, trântit la pământ, fără nicio putere de a mai spune un cuvânt... își ia fiul și pornește spre Moria. Dureros drum. Cred că a fost cel mai lung drum pe care l-a parcurs Avraam. Să urci cu propriul tău fiu spre calvar nu e ușor. Și totuși, Dumnezeu nu l-a lăsat să-și împlinească fapta. A vrut doar să vadă dacă dragostea lui Avraam pentru Dumnezeu este separată de dragostea pentru fiul lui preaiubit. Dar nu a fost. Un singur fiu și pe acela Avraam era gata să-l jertfească.
Isaac nu a fost nevoie să fie jertfit. Dar Fiul lui Dumnezeu, da. Dumnezeu chiar Și-a dat Fiul pentru mântuirea noastră.
Sunt momente în viața noastră când Dumnezeu vrea să vadă cât de puternică e credința noastră. Și atunci procedează în același mod: ne ia o persoană dragă, chiar dacă nu e vorba de moarte, ci doar de o ruptură. Dumnezeu știe ce este cel mai bun pentru noi. Știe ce persoane ne ajută să creștem și știe ce persoane ne sunt niște piedici în drumul spre mântuire. Și atunci El vrea să ne lipim cu întreaga ființă de El. El, Dumnezeu nostru, vrea să-L iubim cu toată ființa, nimic să nu fie mai presus de El. Și totuși, de câte ori am pus dragostea altor persoane mai presus de a Lui!
Domnul a dat totul, și dacă ne cere ceva, nu ca pe un schimb, ci ca să ne încerce credința, să ne desprindem de puținul nostru și să ne punem nădejdea că El știe ce face. El are totul în control, nu vrea să-și vadă copiii suferind.
Poate că și din viața ta a luat Dumnezeu pe cineva la care țineai. Poate era un prieten, o prietenă, sau cine știe ce altceva? Poate ai investit timp în acea persoană și te-ai întrebat ani la rând: de ce a trebuit să plece de lângă tine? Ei bine, Dumnezeu vrea în primul rând să-L iubești pe El mai presus de orice altceva. Și apoi, vrea să te ducă la pășunile cele mai dulci, chiar dacă tot ce vezi acum e un abis fără fund. Dumnezeu vindecă atunci când noi credem că rănește. El vindecă atunci când ne trece prin încercări. Și nu aș fi spus asta dacă nu aș fi experimentat viața de credință la un mod personal. Am plâns și eu zdrobită, m-am întrebat și eu: de ce? și încă mă întreb uneori. Dar tot ce știu, este că nu pot avea bucuria dacă nu mă desprind de trecut. Uneori doare mai mult să ții ceva decât să-i dai drumul. Dumnezeu are grijă ca ceea ce primești să îți aducă bucuria, dar o bucurie în El.
Se vorbește mult despre Avraam. Dar câți suntem gata să ne jertfim tot ce avem și să mergem cu credința că la capăt Dumnezeu are o soluție mai bună pentru toate ?
Mergi pe mâna lui Dumnezeu. El știe ce face și nu greșește niciodată.
Pentru iubitorii de poezii, atașez și o versificare a ceea ce am spus deja. ^_^


Era o primăvară frumoasă și senină,
în jur plutea mireasma plăcută dintre flori,
iar sub un cer albastru, în liniștea divină,
orice ungher se umple de-al dragostei fior.

Pe cerul primăverii, puzderie de stele
se-ntinde-n fața celui ce-a fost numit Avraam,
și gânditor se uită cu dragoste spre ele,
spunând: “Ce-aș vrea, o, Doamne, un fiu și eu să am!”

Un susur se aude și-o sfântă tremurare
cuprinde-ntreaga zare și cerul s-a deschis,
și-un glas plin de iubire se-aude-n depărtare
dar parcă totul este o aripă de vis.

“Avraam ! – de-aude glasul – să nu te temi în lume,
Eu sunt mereu cu tine și-n veci de veci voi fi,
rămâi pe totdeauna în Dulcele Meu Nume,
sămânța ta, Eu, Domnul, promit a ți-o-nmulți!

Privește către cerul de-un infinit de stele,
privește spre nisipul ce nu-l poți număra,
Eu am să-ți cresc sămânța și-am s-o-nmulțesc ca ele,
așa va fi, Avraame, de-acum, sămânța ta !

 Să nu îți pui nădejdea în lucruri pieritoare,
ci-ncrede-te în Mine în toată viața ta,
Eu sunt pe totdeauna răsplata ta cea mare,
rămâi pe veci în Mine și nu te-nspăimânta.”

Anii treceau și iată, Avraam tot nu primise
un fiu din Veșnicie, un fiu moștenitor,
și se gândea la toate ce Domnul îi promise,
dar tot simțea în suflet o boare de fior.

Dar într-o zi venise din Cer, la el acasă
chiar Dumnezeu, și iarăși i-a spus că va avea
un fiu prin care viața-i va fi mereu voiasă,
și doar el va fi vrednic de moștenirea sa.

Nevasta lui bătrână, a râs cu necredință,
și n-a avut nădejdea că va primi un fiu,
la Domnul niciun lucru nu e cu neputință,
căci El e Domnul Slavei și El în veci e viu.

Și iată cum venise Iasac, în astă lume
promis de Domnul Slavei de ani îndelungați,
dar Avraam își puse nădejdea-n Sfântu-I Nume,
și și-a primit odorul cu ochii-nlăcrimați.

Căci ce promite Domnul nu e fără-mplinire,
ce spune El că face, nu lasă ne-mplinit,
El dă întregi popoare cu-ntreaga Lui iubire,
și vrea ca orice suflet să fie fericit.

 ***
Trecură ani prin vreme, iar într-o înserare,
pe Avraam chiar Domnul l-a încercat cumplit,
și i-a cerut s-aducă o jertfă de-nchinare -
pe fiul său cel unic, plăcut și preaiubit.

Și-atunci în grea durere, și-n tunete cumplite,
se prăbușise cerul pe Avraam, cu greu,
întreaga lui viață era spre asfințite,
și totuși, el își puse nădejdea-n Dumnezeu.

Urcând cu apăsare pe Moria, ce gânduri
îi străbăteau ființa lui Avraam acum!
șiroaie reci de ploaie curgeau în suflet – rânduri,
simțea că se sfârșește acolo al său drum.

Legându-și Avraam fiul de mâinile-amândouă,
l-a pus pe rug, și pieptu-i se sparse cu amar,
c-abia-și primise fiul în viața lui cea nouă,
și-acum, îl dă ca jertfă pe Sfântul Lui altar.

Avraam a luat cuțitul, și-n frământări cumplite,
a ridicat privirea, spre ceru-ngreunat,
și vrând să-și junghie fiul cu lacrimi neoprite,
i-a fost oprită mâna de Cel ce l-a creat.

“Avraam, destul, ajunge! Ți-am încercat credința,
știu că nimic nu pune pe tine stăpâniri,
eu sunt Acel ce astăzi ți-aduce biruința,
și-s bucuros văzându-ți frumoasele trăiri.

Eu ți-am văzut credința, te-am pus la încercare,
dar lasă-ți fiu-n pace, nu el e de-njungheat,
nimic să nu îți fure Iubirea Mea cea mare,
căci Eu ți-am fost alături, din toate te-am scăpat.

Văzând Avraam că Domnul nu l-a lăsat să facă
o faptă fără cuget, ci l-a eliberat,
a căutat mai tare ca Domnului să-I placă,
și-n fiecare clipă, pe Domnul L-a urmat.

***

Cât despre fiecare ce știm Sfânta Scriptură,
în cruda deznădejde, cădem ades și noi,
și nu avem credința ca pavăză și-armură,
și-atunci viața noastră se-afundă în noroi.


Când Dumnezeu din ceruri decide despărțirea
de oamenii la care noi ținem mult prea mult,
El vrea să ne aducă în suflet dezrobirea,
și vrea să ne ridice spre El din greu tumult.

Poate un timp ne doare cumplita despărțire,
și plângem după oameni în care-am investit,
dar Dumnezeu nu lasă nimic spre nimicire,
ci-aduce vindecare, în sufletul rănit.

Credința să ne fie un scut de apărare,
să ne încredem numai în numele Lui Sfânt,
și dacă dai o jertfă cerută spre-nchinare,
s-o dai chiar dacă sângeri și te frămânți plângând.

Când S-a cerut o jertfă spre-a lumii mântuire,
nu L-a durut pe Domnul alegerea cea grea?
și totuși, Și-a dat Fiul să meargă spre jertfire,
și toate-acestea numai fiindcă ne iubea.

Și dacă El, chiar Fiul și-a dat pentru-omenire,
pentru un lut netrebnic în palme frământat,
de ce nu dai tu oare, a lumii amăgire
pentru o Veșnicie ca fiu de Împărat ?

De ce mai ții cu dinții de tot ce El îți cere
să dai fără regrete, și să-L urmezi frumos?
viața-n El e dulce ca fagurul de miere,
nimic nu-nlocuiește iubirea lui Hristos.

Și dacă dai un picur, dă-l tot, cu bucurie,
El știe cât să-ți ceară, și știe cât să-ți ia,
prin tot ce dai te-apropii de Sfânta Veșnicie,
și vei trăi cu Domnul în Bucuria Sa !

21 martie 2018 – Alinador





                                                             





marți, 20 februarie 2018

Cardiogramă

 Dragă inimă,

Am auzit bătăile tale de multe ori. De cele mai multe ori le-am ascultat și nu le-am înțeles.
La nouăsprezece ani mi-am făcut și eu o cardiogramă. Credeam că am ceva probleme, dar rezultatele au ieșit foarte bune, și am încredere în medicul meu de atunci. Mi-a luat patru ani să înțeleg că de fapt nu inima de carne mă supăra. Durerile nu îi aparțineau ei, ci inimii de duh. Inimii care simte, care trăiește, care înalță și care te face să mergi spre zările cele mai înalte. De ce mi-a luat atât de mult timp să-mi dau seama că nu inima de carne are nevoie de medicație? Nu inima care pulsează sânge are nevoie de o resuscitare, ci inima care atinge cerul cu bătăile ei. Da, ea era lovită și căzută. Sângera de durere și nu am înțeles mult timp ce trebuie să fac. Până într-o zi în care am spus STOP! Am luat-o din țărână și am dus-o la Crucea Lui. e Paradoxal că, deși inima mea sângera, tot prin Sânge a fost salvată. Dar nu cu orice sânge, ci cu un Sânge care a curs nevinovat din rănile cuielor Lui.
Azi inima mea bate cu putere și își cere drepturile de a o ține cât mai aproape de Cel Care îi dictează numărul de bătăi pe minut. Și mă minunez tot mai mult de modul în care o face El. După furtuni grele și pline de durere, după căderi abrupte și afundări în țărână, inima mea e plină de bucurie, și am înțeles că nimic nu îi poate da bucuria, pacea și liniștea, așa cum i le dă Hristos.
Azi inima mea bate din nou cu putere pentru Cer, pentru Cel care a vindecat-o, pentru Cel Care i-a dat viața. Azi inima mea scrie versuri de dor, dar nu un dor pământesc, ci un dor care nu-și găsește liniștire până în Veșnicie.
O, inimă...ce iubești tu ? Pentru ce te îndoiești? De ce nu ești mereu puternică, mereu luptătoare?
De  multe ori, când luptele sunt grele, inima mea nu știe să-și ducă luptele în tăcere. Iar de cele mai multe ori, inima mea slabă refuză și să mai lupte. Atunci tot ce fac este să-L rog pe Domnul să-i redea inimii mele bucuria pe care a găsit-o numai în El.
Azi îmi înfășor inima în psalmi de dor și o legăn în mireasma plăcută a cântărilor cerești. O adorm în versuri de iubire și o trimit iarăși în brațele ocrotitoare ale Tatălui ei.
Azi inima mea e fericită. Azi e plină de pace și de mângâiere. Dar mâine, oare cum va fi ? Va lupta ea plină de curaj atunci când vânturile vor încerca din nou să o doboare? Va dori ea mângâierea blândă a Iubirii lui Dumnezeu? Sau va ceda crezând că mângâierea lumii e mai dulce, așa cum a făcut de mult ori până acum?
O, Domnul meu ! Inima mea e greu de îmblânzit. Se lasă greu vindecată, iar acum când și-a găsit odihna în Tine, nu o mai lăsa iar să alunece în abis. Nu o mai lăsa rănită de plăcerile acestei lumi. Nu o mai lăsa să se îndoiască de puterea Ta, și nu o mai lăsa să se îngrijoreze de ziua de mâine.  Te rog, Doamne, fii tu Medicul suprem al inimii mele. Vino regulat și consult-o cu stetoscopul Cuvântului Tău. Iar atunci când bătăile ei sunt prea accelerate, sau prea slabe, reglează-le Tu după cum este voia Ta.
Inimă dragă, rămâi alături de Domnul tău și îți va fi bine și aici și în Veșnicie !


luni, 29 ianuarie 2018

23 de stele și un Soare Infinit

Oare câte urări primește un om în viața lui? Câte urări apucă să primească un copil de câțiva ani care suferă de leucemie? Câte cadouri apucă el să despacheteze și care este numărul lumânărilor pe care ajunge să le stingă ? Ultima lui dorință:"Să mă fac sănătos!" și peste câteva zile nu mai e. De ce? Ultima lui dorință, și nici măcar aceea nu i s-a îndeplinit...
Oare ce simte o mamă când își strânge copilul abia născut la piept? Dar o mamă care-și strânge copilul născut mort, ce simte? Sau mai simte ? 
Oare ce simt bătrânii uitați de lume și de toți, care își aniversează 90-a zi de naștere suflând în bețe de chibrit, încercând să aprindă singurele paie de fân pentru a se încălzi la gura unei sobe bătrâne?
Oare cum se simte un băiat care-și pierde logodnica într-un accident ?
În această aniversare mi-am pus niște întrebări. Răspunsul la toate este că sunt binecuvântată. 
Sunt binecuvântată să am prieteni minunați. Mi-am construit un univers din zâmbetele lor, în care să mă pierd în fiecare zi când în sufletul meu e înnorat. 
Îmi amintesc cu drag de o colecție de cărți citite destul de recent, intitulate "Anotimpurile inimii". Am mai scris despre anotimpurile inimii mele. Fiecare inimă are trăirile și stările ei, fiecare inimă are anotimpul ei în care trăiește și în care bate.
"A fost odată într-o vară..." Așa începe și povestea inimii mele. Doar că vara mea a fost plină de furtuni, plină de dureri și de căderi.Dar am avut și bucurii. Cred că a fost vara în care am simțit pentru prima oară în viața mea ce înseamnă să fiu cu adevărat responsabilă. Și aș putea spune că am eșuat. Dar așa cum am mai zis, eșecul nu este atunci când cazi, ci atunci când nu te mai ridici și nu mai lupți.
Au urmat o serie de "Vânturi tomnatice" ale inimii mele. Vânturi, vâltori și furtuni mi-au răscolit inima făcând-o ghemotoc și lăsând-o într-o baltă de noroi. Nu înțelegeam nimic din ce mi se întâmpla. Renunțasem să-mi mai pun întrebări. Pur și simplu trăiam așteptând să văd cât avea să dureze toată această toamnă, și mă rugam să treacă mai curând.
Apoi am înțeles că "Iarna nu ține o veșnicie". În noaptea cea mai întunecoasă a inimii mele, când cel mai aspru ger se năpustise asupra-mi, Domnul S-a apropiat de inima mea rănită de dureri și mi-a adus vindecare. Am învățat că în mijlocul iernilor cumplite, Dumnezeu poate topi ghețarii inimii mele căci El este Soarele Suprem. Și am învățat că oricât aș vrea să scap de dureri, este imposibil dacă nu le las în mâna Lui deplin. Am învățat că El este un Dumnezeu al vindecării și al alinărilor cerești. El dă alin celor zdrobiți și întinde mâna celor căzuți.
Acum trăiesc cu "Promisiunea unei noi Primăveri". Acum știu că toate își au vremea lor și orice lucru e frumos atunci când îl lăsăm în mâna Lui.  Acum am simțit că nu pot prețui pe deplin ceea ce am dacă nu trec prin momente de cumpănă. Revenind la întrebările de la început, oare câte stele se vor mai aprinde pe cerul vieții mele? Câte Stele vor cădea de pe cer și câte se vor naște în locul lor? Câte zâmbete se vor mai adăuga universului meu în care mă ascund și acum ? Și câte lacrimi vor cădea zdrobite ca niște stele în noapte? 
Sunt binecuvântată și pentru asta Îi sunt îndatorată pe veci. Îi datorez viața și mai mult decât atât. El a conturat universul meu cu lumina Celui mai Frumos Luceafăr. El e Lumina care-mi conduce pașii prin întuneric. El este Farul călăuzitor după care mă ghidez și El este Soarele Suprem în brațele căruia vreau să mă încălzesc o Veșnicie.

Pentru tot și pentru toate, numai Lui Îi Mulțumesc!

                       

Photograph: @Ștefana Cîrlig