Sfârșituri

 

Dacă este ceva ce nu îmi îmi place deloc, ei bine, pot spune că nu îmi plac sfârșiturile. Am mai scris despre unele sfârșituri din viața mea. 

Unele mi-au lăsat inima la pământ, zbătându-se între viață și moarte. Altele mi-au înălțat inima pe munți și m-au făcut să privesc de acolo priveliștea unui nou început. 

Unele sfârșituri m-au făcut să-mi dau seama cât de mult am greșit, luând anumite decizii din viața mea. Altele m-au făcut să înțeleg că timpul nu mai poate fi întors și e mai bine că a fost așa. 

Unele sfârșituri m-au făcut să-mi doresc un nou început. Poate mai frumos, mai plin de devotament, mai înălțător, mai plin de implicare din partea mea. Altele m-au făcut să mă tem de un nou început...

Mă apropii cu pași grăbiți de un alt sfârșit. Pentru că nimic nu ține veșnic, vine o clipă când drumul meu se bifurcă și trebuie să-mi răspund la întrebarea: și de aici încotro? Sfârșiturile mă dor, ca fiecare apus pe care-l privesc cu nostalgie. Și totuși, de dragul unui apus înflăcărat, merită să mai accept încă un sfârșit. Sfârșitul unei zile, al unei clipe, al unei respirații, sfârșitul unei bătăi de inimă...

Nu mi-e ușor să accept încă un final. Mi-e teamă de necunoscut. Mă tem de bifurcații. Mă tem că voi alege drumul greșit. Însă, uit că la Dumnezeu există întotdeauna "reconfigurare traseu". Uit că Dumnezeu poate face un drum în pustie și îmi va fi Însoțitor la fiecare sfârșit și la fiecare început. 

Uit că același Dumnezeu care a făcut atâtea minuni în viața mea, poate face altele și mai mari de acum încolo. Și uit că Dumnezeul care îmi dă hrană în fiecare zi, e același Dumnezeu Credincios care mă ghidează când nu știu pe ce drum s-o iau. 

De aici încotro? Adevărul este că nu știu. Sau poate că știu, dar mă tem să rostesc cu voce tare. Nu știu încotro o voi lua. Sau mai bine zis, nu știu dacă drumul pe care îl voi alege e același cu drumul pregătit de Dumnezeu pentru mine. Însă, tot ce îmi doresc, e să merg de mână cu Dumnezeu. Îmi doresc să las un drum bătătorit în urma mea și să merg cu credință că El știe mai bine ce are pregătit pentru mine.

Îmi doresc să îmbrățișez sfârșiturile chiar dacă dor, chiar dacă îmi lasă sufletul îngreunat, chiar dacă noul început e plin de temeri. Dacă aș ști totul dinainte și dacă aș putea controla toate lucrurile din viața mea, oare unde ar mai fi încrederea mea în Dumnezeu? Tocmai de aceea e grea calea credinței: pentru că trebuie să mă încred PE DEPLIN în Dumnezeu și să-L las să mă surprindă așa cum numai El știe să o facă, așa cum a mai făcut-o de mii de ori în trecut și așa cum o va face până la sfârșitul vieții mele. 

Cred că singurul sfârșit pe care îl aștept cu bucurie, e sfârșitul alegării mele pe pământ, pentru că nu mă mai așteaptă un necunoscut, ci o eternă bucurie trăită cu El. Însă până atunci, trebuie să învăț să iubesc sfârșiturile, așa cum iubesc apusurile. Să iubesc începuturile, așa cum iubesc răsăriturile. Și să iubesc urcușurile și coborâșurile vieții mele, așa cum iubesc fluxul și refluxul mării, când nu mă mai satur să o privesc... 

Doamne, știu că ești cu mine în acest sfârșit. Ajută-mă să merg spre necunoscut de mână cu Tine,  fiindcă știu că alături de Tine, alegerile mele nu vor fi niciodată greșite. Fii Tu cu mine pe noul meu drum, în orice zi din viața mea! Și fă-mă să trăiesc zi de zi cu gândul la cel mai așteptat sfârșit, la cel mai așteptat început al îmbrățișării cu Tine! 

Alinador 

@sclipiri.de.condei 

Anul vindecării

 

Mi-e inima plină. Nu știu cu ce să încep retrospectiva acestui an. Pentru mine personal, acesta a fost anul vindecării. E un paradox faptul că, în timp ce o planetă întreagă a avut de suferit de pe urma unui virus cumplit, Dumnezeu Și-a făcut timp pentru rănile mele. L-am simțit aproape în cele mai adânci abisuri și a adus culoare acolo unde totul îmi era întunecat. El a schimbat întristarea în bucurie, jalea în încântare și din cel mai mare abis, m-a dus pe cele mai înalte piscuri.

La fiecare sfârșit de an, îmi doresc ca anul ce urmează, să fie un an îngenuncheat, iar acesta așa a fost. A fost anul în care am și plâns mult, m-am și plâns mult, recunosc. Dar am venit cu inima mea înaintea Lui și L-am rugat să-mi dea putere să îmi număr mai mult bucuriile și binecuvântările.

A fost anul în care L-am simțit pe Dumnezeu cum bate în inima mea. L-am văzut la lucru, așa cum Îi place Lui să facă în dreptul fiecărei inimi frânte: Și-a suflecat mânecile, a luat un prosop, mi-a spălat rănile, le-a dezinfectat, le-a tămăduit și le-a legat. Dar nu mi le-a lăsat așa. A avut grijă să-mi schimbe regulat pansamentele infectate și pline de venin. A fost acolo chiar și când eu nu-L mai simțeam. Știam că tace și, deși nu înțelegeam de ce, știam că îmi face bine. 

Am înțeles că de fiecare dată când nu-L mai simt aproape pe Hristos, eu sunt cea care se îndepărtează. Iar El, plin de iubire, pornește în căutarea oiței rătăcite și sfâșiate de lupii urii și ai răutății.

A fost anul în care m-am bucurat de sănătate la cel mai înalt nivel. Niciodată nu am știut să prețuiesc sănătatea pe care o am. Mereu am crezut că asta e ceva normal, ca și cum aș  merita-o. Dar nu e deloc așa. S-au întâmplat atât de multe lucruri grele în jurul meu, încât, atunci când mă durea un picior, aveam tendința să mă plâng, dar apoi mă uitam cu rușine spre Cer și spuneam:"Doamne, iartă-mă că mă plâng...mă bucur că are ce să mă doară..."

Am învățat să nu amân lucrurile. Orice lucru început, trebuie dus la bun sfârșit. Regret atât de mult cărțile pe care le-am început în acest an, dar pe care încă nu am reușit să le termin. Regret agendele mele care așteaptă să fie umplute cu gânduri, regret dragostea neoferită la timp, regret că nu am fost mai muncitoare, și câte alte lucruri nu regret! Și zic asta la fiecare final de zi, nu doar la finalul unui alt an. 

Am învățat să mă accept așa cum sunt: cu dureri, cu poveri, cu greșeli, cu visuri năruite și cu neîmpliniri. Am învățat să mă accept, dar să-mi doresc să cresc tot mai mult. Am învățat că totul se construiești în timp, și nu trebuie să grăbesc eu lucrurile în vreun fel sau în altul. Dumnezeu are timpul Lui pentru fiecare lucru din viața mea. Încă mă lupt să nu mai fiu atât de critică cu mine. Trebuie să fiu, dar într-un mod constructiv, nu într-un mod acuzator. Am învățat că dacă vin cu starea mea de păcat înaintea lui Dumnezeu, El mă iartă, dar trebuie să mă iert și eu. Trebuie să fac pace cu mine și să accept faptul că trecutul nu-l mai pot schimba, dar pot face ceva pentru viitorul meu, chiar dacă nu-l cunosc. 

A fost anul în care am călătorit mult. Sunt copleșită de bunătatea Lui. Mă simt cu adevărat binecuvântată, iar acesta nu este deloc meritul meu. Am învățat să nu mă mai plâng de ceea ce nu am, ci să privesc cu bucurie spre ceea ce am, și am din belșug. 

Am învățat să nu mă mai compar cu alții. Desigur că la acest capitol mai am de lucrat. Știu că fiecare are povestea lui, viața lui și propriul ritm. E inutil să privim la cei din jur si să ne dorim ce are el. Dar dacă ar fi să facem schimb măcar pentru o zi, am accepta întreaga lui poveste, cu toate durerile, cu toate poverile lui? 

Și ca în fiecare an, am învățat, sau mi-am reamintit, că oamenii sunt schimbători și trecători. Azi promit ceva, iar mâine calcă totul în picioare. Azi te îmbrățișează, iar mâine aruncă cu noroi în sufletul tău fragil. Așa suntem noi oamenii. Rănim, trântim uși și ne spunem lucruri care nu ar trebui rostite în veci... Dar ce am învățat și mai mult, este faptul că Dumnezeu rămâne un Far călăuzitor, un Prieten adevărat, o ancoră pe marea zbuciumată și o stâncă în furtună. El a fost singurul care nu a pleacat din viața mea, oricât de mult L-am rănit. Oricât de mult am strigat spre Cer și oricât de mult m-am lăsat purtată de poveri, El mi-a fost și sprijin și toiag. 

Am învățat că prin crăpăturile unei inimi poate intra multă Lumină din Dumnezeu. Și din zdrobirea inimii mele, El poate face mărgăritare pentru Cerul Său. 

Am avut multe de învățați în acest an. Faptul că am atât de multe binecuvântări, mă copleșește. Nu știu cum să-I mulțumesc mai mult lui Dumnezeu pentru tot ce mi-a dat, fără măcar să-I fi cerut. Azi îmi număr prietenii și bucur din plin pentru cei care au rămas în viața mea. Îmi număr călătoriile și mă simt cu adevărat binecuvântată. Îmi număr zilele în care am râs și am zâmbit și văd cu adevărat că acestea au fost din belșug în viața mea. 

Anul 2021... Îmi doresc să fie anul în care voi privi partea plină a paharului. Să îmi număr zilnic binecuvântările și să mă privesc prin ochii Lui. Să-i prețuiesc mai mult pe cei din jurul meu și să nu-mi mai pierd timpul cu oamenii pentru care prezența mea a devenit o povară. 

În anul care vine vreau să-L rog pe Dumnezeu să nu-mi mai dea când Îi cer ceva care nu ar fi după voia Lui și care mi-ar face rău ulterior. Vreau să îmi dea doar ce știe El că-mi face bine, chiar dacă eu nu văd întotdeauna binele Lui. 

Vreau să privesc mai mult spre Cer și mai puțin spre pământ. Să mă bucur de ochii senini și de zâmbetele copiilor, să mă las prinsă în jocul lor frumos, să mă aplec la starea celor care sunt căzuți... 

Și totuși, toate acestea, doar dacă El va voi. Nu vreau să-mi mai fac niciun plan fără Dumnezeu. Suntem ca frunza în vânt. Azi suntem aici, iar mâine putem pleca...Ce îmi doresc cu adevărat este să-L iau cu mine pe Dumnezeu în 2021, și în toată viața pe care o mai am de trăit pe acest pământ. Iar la Sfârșit, să mă poată lua și Dumnezeu pe mine, cu El în Slava Sa! 

Îmi doresc să experimentați viața cu Dumnezeu la cote înalte. Să vă faceți din El sursă de energie, Stâncă, Prieten, Soț, Frate. Să mergeți de mână cu El în așa fel încât, atunci când vă îndepărtați de El, să-I simțiți imediat lipsa. Să-I împărtășiți cele mai intime stări ale inimii voastre și să trăiți cu El ca și cum Veșnicia ar începe de pe pământ. 

Vă doresc un an plin de prezența Lui. Iar El să vă fie de ajuns!

❤️🤍

Mă-ntorc și azi cu brațe pline, pline,

și văd ce bun ai fost, Iisus, cu mine,

mi-ai dat atât belșug de bucurie, 

cum n-am crezut că poate-n veci să fie.

Mă-ntorc 'napoi cu flori înmiresmate,

culese din ruinele-mi crăpate 

în care-am plâns amar a mea durere,

și unde mi-ai dat Sfânta-Ți mângâiere.

Mă-ntorc cu suflet plin de fericire,

din locu-n care multa amăgire 

mi-a ruinat și viața și simțirea,

dar Tu-ai venit și mi-ai adus iubirea.

Mă-ntorc senin acum din noaptea-n care

n-am mai putut să cânt a Ta cântare,

și liniștit Te-ai pus pe rogojină,

cântându-mi Tu de Dragostea-Ți Divină.

Mă-ntorc cu suflet plin de mulțumire 

și pentru lacrimi, și pentru Iubire,

și n-am cuvinte să-Ți înalț cântare 

pentru frumoasa Ta îmbrățișare.

Azi îmi doresc să-Ți dau a mea Iubire,

să gust cu Tine Veșnica Nuntire,

și vreau, Iisus, în anul care vine,

să mă îndrăgostesc mai mult de Tine...

Alinador

Aducerile-aminte

 

Astăzi am avut suflet de copil. Nu mi-am pregătit ghetele, însă, aseară la rugăciune m-am rugat ca azi să primesc în ghetele inimii mele pace, bucurie și dragoste. Când m-am trezit inima mea a tresărit văzând cât de frumos ninge afară. Gândul m-a dus în urmă cu aproximativ douăzeci de ani. 

Îl văd pe tata venind de la muncă. Un om de 1.60 m, dar cu o privire autoritară, care mă făcea să mă cumințesc imediat ce începeam să fac năzdrăvănii cu frații mei. Era impegat de mișcare la CFR. Când mă intrebau colegii la grădiniță ce lucrează tatăl meu și le spuneam că lucrează ca impegat de mișcare la CFR, nu știau ce înseamnă asta. Atunci le explicam cu o oarecare mândrie:"Adică dă drumul cu paleta la trenuri." 

Costumul de muncă a tatei era de culoare bleumarin. Avea o șapcă pe care îmi plăcea mereu să o port cu mândrie prin casă și privindu-mă în oglindă, îmi spuneam că într-o zi voi fi și eu impegat, ca tata. Când cineva de la școală mă supăra cu ceva, alți copii - vecini de ai mei  - îmi luau apărarea și spuneau:"Nu te lega de Alina că tatăl ei este polițist!" Ei nu făceau diferența dintre costumul de polițist și costumul de ceferist. Iar eu îi lăsam să creadă că tata e polițist, ca să nu se lege nimeni de mine. 

Mergeam uneori cu mama la muncă la el. Avea un birou mic, dar destul de mare încât să încapă cei cinci membri ai familiei (cu tot cu el). Avea o masă imensă plină de butoane. Sute de butoane stăteau în fața mea și îl întrebam pe tata:"Butonul ăsta ce face? Dar ăsta? Dar ăla verde de acolo? Și ce se întâmplă dacă apeși pe butonul roșu?" Întrebările continuau să curgă din gurile noastre de copii, iar tata ne răspundea cu răbdare la toate curiozitățile noastre. 

Când eram mică, visul meu era să mă fac ceferistă, la fel ca tata. Toți mă invidiau când le spuneam că eu merg la bunicii mei la Galați cu trenul gratuit, pentru că aveam permise de la tata. Azi visul copilăriei mele a rămas doar un vis. M-am reprofilat, dar poate e mai bine așa. Vreau să-mi aduc aminte de CFR cu drag. Dacă aș fi lucrat acum în acest domeniu, poate aș fi fost frustrată de cum merg lucrurile la noi.

Dar să revenim la copilăria mea de atunci. Tata avea o servietă maronie din piele. Nu am știut niciodată de ce se numește "Servietă". Poate pentru faptul că l-a servit pe tata și s-a folosit de ea până când a ieșit la pensie. Cum ajungea acasă, începeam toți trei să scotocim în geanta tatei. Unul în servită, unul în buzunarele de la pantaloni, unul în buzunarele de la haine. Le căutam bine să vedem ce găsim bun, apoi făceam schimb, în speranța că poate unul din frații mei nu a căutat cum trebuia, și sigur voi găsi eu ce trebuia. 

Găseam adeseori gume, bomboane mentolate, jeleuri sau mentosane. Însă momentul meu preferat era când găseam în servieta tatei smochine uscate. Atunci știam că a luat salariul, iar asta era o zi de bucurie pentru noi. De la tata am descoperit smochinele și cred că de asta au rămas fructele mele preferate până în ziua de azi.

Pe mama parcă o văd și azi trezindu-se dis-de-dimineață să ne pregătească micul dejun. Aveam margarină cu gem de prune, pâine prăjită pe plită, ceai de mentă sau de gutuie, sau uneori cacao cu lapte. Ceaiul ni-l îndulcea cu miere de albine. 

Țin minte când fierbea laptele, ne băteam toți trei de la caimac. Și Doamne, ce dor îmi e să mai fac asta cu frații mei! Apoi pregătea cafeaua pentru ea și pentru tata. Cred că de asta mirosul de cafea a rămas preferatul meu până azi. Îi ceream să-mi dea și mie, iar ea îmi dădea o sigură linguriță. 

Erau troienele până la genunchi. Până la genunchii părinților, nu ai noștri, că noi eram prea mici. Când tata lucra, mama își lua niște cizme în picioare și ieșea să dea zăpada la o parte, ca să ne facă o cărare, să putem merge fiecare la școala lui.

Îmi amintesc cum ne pregăteam ghetele pentru ziua Sfântului Nicolae. Stăteam toți trei și lustruiam singurele perechi de bocanci pe care îi aveam. Dar nu am simțit niciodată că suntem săraci. 

Dimineața când ne trezeam, găseam portocale și bomboane fondante. Bineînțeles, nu lipsea nici nuiaua, pentru a fi apostrofați atunci când făceam obrăznicii. Și am făcut destule la viața noastră! 

Îmi mai amintesc cum ne învăța mama colinde, în timp ce trebăluia prin casă. Mergeam cu colindul la toți vecinii să le ducem Vestea că S-a născut un Mântuitor. Dar în naivitatea noastră de copii, ne bucuram când ne scoteam banii la final și vedeam cât am făcut. Însă, tot mamie îi dădeam banii. Ea știa cel mai bine ce avem nevoie să ne cumpere. 

Țin minte că odată, a venit la noi un tânăr care rămăsese orfan de părinți pe când era mic. Povestea cu tata în cameră, iar spre final, mama a venit la mine și mi-a cerut banii de la colind. Mi-a zis că tânărul orfan are nevoie de bani și trebuie să-l ajutăm. Aveam un portofel bleumarin care îmi plăcea mult. (Poate de la uniforma tatei am prins și pasiunea pentru această culoare). M-am dus cu sfială spre portofelul meu, dar până la urmă am scos tot ce am avut. Nu eram prea bucuroasă că rămân fără bani, dar știam că Domnul Iisus se află în fiecare persoană care ne cere ajutorul. Nu îmi amintesc dacă mi-am mai recuperat banii, dar aș vrea să cred că aceea a fost prima mea milostenie pe care am făcut-o. Știu că eram fericită că am putut ajuta pe cineva, chiar dacă la început eram reticientă, ca orice copil, de altfel. 

S-au dus anii și odată cu ei, m-am dus și eu. Acum avem atât de multe,

 și de fapt nu avem nimic. Nu mai avem entuziasmul copilăriei când ninge, nu ne mai bucurăm de mirosul de portocale. Nu ne mai putem îmbrățișa. Dar dacă am putea, am mai face-o? 

Am auzit pe mulți plângându-se că trăim vremuri grele, că nu ne mai putem îmbrățișa. Azi stau și mă întreb: cât de des ne îmbrățișam înainte de acest virus?

Mă dor poverile acestor ani, și chiar dacă nu-s atât de mulți, îi simt din plin. Mi-e dor de gustul de gutui de acasă, dar să simt că nu-mi lipsește nimic, să simt că am totul. 

Azi dorul m-a purtat acasă, la anii cu nămeți și cu lucruri simple, dar cu multă bucurie în inimi. Am învățat din copilărie să mă mulțumesc cu ce am și să nu mă plâng de ceea ce-mi lipsește. În ani, am cam inversat rolurile. 

Azi vreau doar să-I mulțumesc Domnului pentru tot ce mi-a dat. Pentru anii copilăriei mele care au rămas atât de vii în amintirea mea. Pentru părinți, pentru mentosanele și smochinele tatei, pentru portocalele și ceaiurile mamei, pentru frații enervanți care m-au făcut puternică, pentru tot ce am avut cândva și mă făceau să mă simt cel mai bogat copil din lume...

Alinador 

Mulțumire

 

Doamne,

vreau din toată inima mea să-Ți mulțumesc că nu-mi dai ce doresc. Îți mulțumesc că ai spulberat toate visurile mele și toate speranțele. Da...îmi e greu să rostesc aceste cuvinte de mulțumire. Simt că abia ies de pe buzele mele tremurânde. Nici nu ajung să rostesc cele două cuvinte, că o voce lăuntrică mă împinge să mă răzvrătesc:"Cum poți să-I mulțumești unui Dumnezeu care te lasă să faci niște alegeri, apoi îți spulberă orice plan și îngăduie să fii căzut la pământ? 

Cum să-I mulțumești pentru prilejurile pe care le-a folosit ca tu să ajungi în cel mai mare hău?"

Mă gândesc să ascult de vocea care îmi răsună în minte. Încep să alung mulțumirea de pe buzele mele. Încep să mă justific:"Doamne, Tu ai știut că voi ajunge aici...atunci de ce m-ai lăsat să aleg un drum greșit? De ce a fost nevoie să ajung aici? Ce ai vrut să mă înveți, de fapt? Tu chiar nu știai ce mare va fi durerea pe care aveam să o port? Puteai să mă ferești de ea...".

Tăcere...Niște greieri cântă în iarbă și îi ascult cu drag. "Doamne, Îți mulțumesc pentru greieri, dar știi...rămăsesem la durerea mea. Cum pot eu să-Ți mulțumesc pentru ea?".

„Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, și prin rănile Lui suntem tămăduiţi. (...)Când a fost chinuit și asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie și ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura.” (Isaia‬ ‭53:5-7)

El era străpuns pentru păcatele noastre...ale mele. Ce a fost corect în acest act de iubire al lui Dumnezeu? Lacrimile își fac loc pe obrajii mei. Dintr-o dată mă rușinez de durerile mele care sunt atât de minuscule în comparație cu durerea pe care El a purtat-o pentru mine...

Dintr-o dată, îmi simt durerea înjumătățită. Apoi se face și mai mică, iar în locul ei apare o pace pe care doar Dumnezeu o poate da. 

Dintr-o dată, inima mea nu se mai răzvrătește și accept durerile ca făcând parte din mine. Mai întâi te frângi, apoi te vindeci. Mai întâi mulțumești, apoi te bucuri. 

Bucuria începe să se aștearnă în inima mea în clipa în care pot să rostesc cu toată sinceritatea:"Doamne, Îți mulțumesc pentru durere!..."

Și într-adevăr Îți mulțumesc! Știu că fără durere nu aș fi gustat cele mai înălțătoare stări, cele mai profunde binecuvântări, și cele mai sfinte bucurii. Știu că prin durere inima se curățește de tot ce este întinat. Prin durere sufletul se apropie tot mai mult de Tine, și știu că asta ai dorit de la mine. Ai vrut să devin atât de dependentă de Prezența Ta, încât să nu o poată nimeni înlocui. 

Îți mulțumesc pentru durere! Așa mă ajuți să văd ce a fost rău în viața mea. Tu Te apleci în cele mai umbrite colțuri ale inimii mele, mâinile Tale mai dau cu dalta în locurile împietrite și pline de amărăciune. Iar de cele mai multe ori, chiar și îmbrățișările Tale mă dor...atunci are loc minunea: în durerea îmbrățișării Tale, lipești tot ce e frânt în mine. Pui la loc cioburi sparte, iar în locurile lipsă îmi pui părți din Tine... Atunci înțeleg că toată această durere îmi face atât, atât de bine. Atunci înțeleg că dacă nu accept planul Tău în viața mea, nimic nu-mi va fi bine. 

Doamne, Îți mulțumesc pentru durere!...

Cînd Mă rugai, dar n-am răspuns

cînd vreai - dar M-am ascuns de tine

cînd aşteptai - dar n-am ajuns

de-ai şti cît ţi-am făcut de bine!...

De-ai şti ce rău ţi-ar fi făcut

plinirea multor rugi de-a tale

de-ai şti ce-adînc ai fi căzut

de n-ai fi fost trîntit pe cale.

De-ai şti ce ţi s-ar fi-ntîmplat

de-aş fi venit mai înainte

n-ai mai cîrti îngîndurat

ci-ai mulţumi plîngînd fierbinte.

De-ai şti tu tot ce Eu ţi-ascund

sau de-ai avea credinţă-n Mine

nu te-ai mîhni cînd nu-ţi răspund

ci-ai mulţumi că-ţi fac un bine!

Traian Dorz 

Repaos pentru suflet

De când eram în studenție nu știu decât să alerg. Nu, nu ca sport. Alerg dintr-o parte în alta de dimineață până seara. Vin acasă, mănânc ceva rapid, apoi plec iar în altă direcție. Colegele mele de apartament care îmi cunosc stilul de viață, îmi repetă întruna să-mi iau o zi să stau și să mă odihnesc, fără să mă mai concentrez pe treburi. "Nu am timp de stat"- le răspundeam grăbită, și fugeam iar în treburile mele. 

Să nu se înțeleagă greșit, lucrurile acestea nu erau rele, ba chiar îmi aduceau o împlinire aparte. Doar că dimineața când îmi suna alarma, aș fi dat orice să-mi mai prelungesc somnul măcar cu jumătate de oră, pentru că noaptea mi-a fost prea scurtă...

Dar iată că a venit vremea ca Dumnezeu să pună lumea pe pauză. Am fost și eu indignată că va trebui să stau un timp fără să fac nimic special. Cel puțin asta credeam eu, dar lucrurile speciale abia acum se petrec. Adevăratul "tu" ești atunci când nu te vede nimeni. Și cum sunt eu în perioada aceasta când singurele persoane care mă văd acum sunt cei din familia mea? Adevărul este că la început mi-a fost greu, dar aveam nevoie de acest repaos. Aveam nevoie să mă retrag în intimitatea mea cu Dumnezeu, să închid ușa camerei și să mă adâncesc în El. Și nu știu cât am reușit eu să mă apropii de Dumnezeu în această perioadă, dar El sigur S-a apropiat de mine. El a venit ca un susur blând și m-a îndemnat să nu mă tem. Nu sunt eu o fire prea curajoasă, dar știu că dacă mă îngrijorez, nu va schimba cu nimic situația. 

În seara asta am primit un citat care m-a copleșit și pe care aș vrea să-l notez pe tăblița inimii mele:

"Toate lucrurile pe care nu le înțeleg le las la o parte, și Doamne, vei putea să mi le explici mai târziu. Vom avea toată eternitatea la dispoziție ca să vorbim despre ele. Nu este nevoie să mi le explici acum ci aleg să cred că ești bun și că vei face ca toate lucrurile să lucreze spre binele meu. Tu ai cele mai bune intenții pentru mine."

Nimic de adăugat... În tot vacarmul acestei lumi, îmi doresc să fac liniște în interiorul meu, căci Dumnezeu nu stă acolo unde este haos. El iubește locurile retrase, tăcute și liniștite. 

Dacă am reușit ceva în aceste zile de panică globală, a fost să fac liniște în sufletul meu. Îmi doresc să-L las pe Dumnezeu să-mi vorbească mai mult, iar eu să vorbesc mai puțin. Îmi doresc ca în rugăciunile mele, să plâng mai mult decât MĂ plâng. Și îmi doresc să rămân pașnică, știind că El e stăpân și pe trecutul meu, și pe prezentul meu, și pe viitorul meu. El le are pe toate în grijă și știe ce este mai bine pentru sufletul meu îngrijorat.

Nu-L mai rog pe Dumnezeu să-mi răspundă ca toate întrebările mele. Nu-L mai rog să-mi arate de ce am eșuat pe unele planuri. Și nu-L mai rog să-mi arate cum va arăta viitorul meu. "Ajunge zilei necazul ei". Însă acum pot să-I mulțumesc și pentru înfrângeri, la fel ca pentru realizări. Pot să-I fiu mulțumitoare pentru lacrimi, la fel ca pentru bucurii. Și pot să mă bucur de tot ce altă dată îmi aducea întristare și suspin. Știu că vrăjmașul stă la pândă și abia așteaptă să cad iar în nemulțumire și să mă plâng iar de ce nu e bine în viața mea. Dar toți avem o luptă de dus. Și atât timp cât Dumnezeu luptă pentru mine, nimic nu mă poate lua de lângă El. Însă pentru asta trebuie să duc eu o luptă cu mine însămi. Să aleg să-L las pe Dumnezeu să lupte alături de mine și să înțeleg că doar împreună cu El voi ieși biruitoare. 

"Atunci când ne putem iubi și ne putem ruga în ciuda oricăror suferințe, biruința este câștigată."

(B. H. Stowe).

Doamne, ajută-mi să nu uit ce m-ai învățat în aceste zile de când #stauacasă!

Pe un alt drum

Anul acesta parcă nu îndrăznesc să reflectez la ce a însemnat 2019 pentru mine. Parcă nu am destul curaj să scriu despre ce am învățat în acest an. 

Nu a fost un an ușor, de ce să mă mint? Dar a fost un an plin...

Am început anul cu un sentiment de bucurie. Știam că urmau multe schimbări în viața mea, așa că eram pregătită să înfrunt tot ce avea să vină pe parcurs. 

Am călătorit în cealaltă parte a lumii ca să-mi împlinesc un vis pe care îl aveam din facultate. Dar abia când am ajuns în America, am înțeles că ne dorim atât de mult ceva, încât, atunci când în sfârșit îl obținem, nu ne este de niciun folos. 

“O, deșertăciunea deșertăciunilor!” - zice Eclesiastul... totul este deșertăciune, iar anul acesta am înțeles cel mai bine acest lucru. Am înțeles că noi ne facem planuri dar numai voia lui Dumnezeu se împlinește.

Mi-am făcut și eu planuri. De ceva timp, nu îmi mai fac planuri fără Dumnezeu. Planurile mele erau hotărâte de El, sau cel puțin așa credeam eu. Însă Dumnezeu a trebuit să mi le dărâme pe toate la pământ ca să înțeleg și mai mult că trebuie să devin dependentă de El. Numai de El.

Sunt lucruri pe care nici acum nu le înțeleg. Dar le accept. În perioada aceasta m-am gândit mult la cei trei magi. Fiind cititori în stele, și aflând că se va naște un Împărat, s-au dus să-L caute la curtea lui Irod. Unde poți căuta un Prinț? Bineînțeles că Îl cauți la curtea regală. Dar El nu era acolo, drept dovadă, Irod nici nu știa că avea să Se mai nască un Rege în acel ținut. Ba chiar auzind acestea, s-a tulburat în inima lui și a încropit un plan mișelesc: “Duceți-vă de căutați cu de-amănuntul despre Prunc, și când Îl veți găsi, dați-mi și mie de știre, ca să vin și eu să mă închin Lui”

Magii, în sinceritatea lor, l-au crezut pe Irod, însă Dumnezeu nu lasă lucrurile așa. Noaptea li se arată Dumnezeu în vis și le spune să se întoarcă acasă PE UN ALT DRUM. M-am gândit mult la acest lucru...

Anul acesta Dumnezeu mi-a spus și mie să o iau pe un alt drum. Dar nu am înțeles glasul Lui. Nu am înțeles de ce mi-ar cere mie Dumnezeu asta, când drumul pe care mergeam era unul atât de frumos. Nu am înțeles de ce trebuia să renunț eu la unele lucruri, și să merg iar printr-un pustiu ca să învăț iarăși niște lecții. Și văzând că eu nu puteam înțelege, Dumnezeu mi-a schimbat direcția de mers:

Reconfigurare traseu...și totul s-a prăbușit. Merg fără să cunosc drumul pe care am pășit. Dar am devenit dependentă de Dumnezeu. 

A fost anul cu cele mai înlăcrimate rugăciuni, iar asta m-a apropiat și mai mult de Cer. Și chiar dacă în fața mea e ceață, chiar dacă uneori e viscol, chiar dacă iarna își pune amprenta pe sufletul meu, totuși Îl caut pe Dumnezeu în orice vreme.

Anul trecut mi-am dorit un 2019 îngenuncheat. Dar nu știam că pentru a experimenta asta, Dumnezeu avea să dărâme toate planurile mele și tot ce îmi propusesem eu, doar ca să mă facă să înțeleg că trebuie să-L pun pe El pe primul plan în viața mea...

Acum merg pe un alt drum, dar știu că pe acest drum sunt în siguranță dacă rămân lângă Dumnezeu. Sunt dureri pe care îți vine să le strigi, pe unele le ții ascunse în suflet, iar pe unele doar le plângi. Le plângi în fața Lui și Îl rogi pe El să le vindece. Așa sunt și durerile pe care le-am avut în acest an. Domnul meu le știe pe toate și sunt liniștită în brațul Lui. Mă consider o persoană încăpățânată, și asta mi-a adus mereu suferință. Acum vreau doar să accept voia Lui, chiar dacă nu o înțeleg. Vreau să-L las pe El să aducă vindecare peste orice rană și pace peste orice suflet zbuciumat. 

Aș putea scrie un roman despre ce a însemnat 2019 pentru mine... dacă ar fi să îl caractez într-o singură sintagmă, l-aș numi “Un drum nou”. Dar atât timp cât Dumnezeu rămâne la cârma vieții mele, am certitudinea că totul este în control. Nu știu pe unde duce acest drum, dar știu că duce spre Cer. Și mai știu că El merge înaintea mea și îmi așază indicatoare pe fiecare drum, si la fiecare intersecție pe unde nu știu încotro să o iau. 

Uneori aș vrea ca Domnul să îmi ia toate amintirile acestui an, sau cel puțin pe cele mai puțin plăcute. Dar la sfârșitul vieții mele, cum voi putea eu citi colecția de cărți dacă sar peste un volum? Nimic nu ar mai avea sens. Ce vreau acum, e să păstrez  în inima mea tot ce a însemnat acest an: și bucurii și întristări, și persoane care au plecat și care au rămas, și belșug și lipsuri... toate m-au adus mai aproape de El, iar pentru acestea nu pot decât să Îi mulțumesc...

Ce îmi doresc de la 2020? 

Să rămân sub Crucea Lui și să mă supun voii Sale când îmi va spune să o iau PE UN ALT DRUM...

de restul Se va ocupa Dumnezeu...

Aș vrea să fiu iubire

Doamne, iar am uitat să învăț să iubesc. Am uitat să aleg să iubesc și m-am axat pe durerile mele. M-am uitat apoi în jur și am văzut oameni mai răniți ca mine. Am văzut oameni cu inima în bucăți și cu un trup atât de fragil, încât doar o bătaie a inimii îi mai ține în viață. Am văzut oameni atât de deznădăjduiți, încât au spus că ei nu merită să trăiască. Și am văzut oameni care își purtau rănile tăcuți, fără să strige din toți plămânii că îi doare. Iar eu ce am făcut, Doamne? Am rănit, am lăsat durere în inimile celor din jur și în loc să alin, mi-am înfipt și mai mult pumnul în inima lor.

M-am rugat de multe ori să mă faci o binecuvântare pentru cei pe care Tu i-ai trimis în viața mea cu un scop. Dar de fiecare dată am lăsat mai mult indiferența să mă conducă. Și am plâns atât de tare că mă dor înfrângerile mele, încât am uitat de rănile Tale. Am uitat, Iisuse, că Tu ai murit tocmai ca eu să nu mai simt durere. Tu ai purtat deja poverile mele și ai numărat fiecare lacrimă a mea. Sunt atât de păcătoasă! Am strigat că nu mai cred în minuni, și am uitat că Tu ești cea mai mare Minune din viața mea și poți face câte minuni vrei. Am uitat că la Tine totul este cu putință și totul capătă sens când Te las pe Tine să conduci viața mea.

Iartă-mi, Doamne, strigătele de durere. Acum văd cu adevărat cât de binecuvântată sunt. Văd că Tu ești cu mine, chiar dacă nu știu pe unde mă conduci. Și nici nu trebuie să știu, atât timp cât drumul pe care merg are la final destinația Veșnicie.

Doamne, fă-mă o lumină a Iubirii Tale! Fă ca mâinile mele să mângâie, în loc să lovească. Fă ca ochii mei să privească cu blândețe, în loc să privească cu repulsie. Fă ca picioarele mele să meargă spre inima celui îndurerat, și nu spre ceea ce-mi place mie. Fă, Doamne, ca urechile mele să asculte durerile, și nu să fug când alții strigă după ajutor. Și fă, Doamne, ca inima mea să iubească oricând, necondiționat, și fără încetare. Fă ca inima mea să fie gata de jertfă și să meargă până la capăt, crezând cu putere că la capăt mă vei aștepta Tu cu brațele deschise.

Într-o lume plină de ură, fă-mă iubire. Într-o lume plină de ploi, fă-mă curcubeu. Și într-o lume plină de întuneric, fă-mă o lumină către Cer. Fă ca la sfârșitul vieții, când cei îndurerați vor ajunge la Tine, să poată spună despre mine:"Ea mi-a fost alături atunci când toți m-au părăsit."

Din anotimp în Anotimp

Septembrie își lasă ușor mantaua pe trupul meu obosit de atâta alergat. Frunzele îmi pătrund în vene și pulsează spre inima mea cel mai colorat anotimp. Gândurile mele sunt iar ca niște păsări în furtună, și parcă nu își găsesc adăpost nicăieri. Totul e rece. În mine inima parcă e amorțită, a uitat iarăși ritmul Cerului senin. Mintea mea e acoperită de nori. Am plecat în căutarea Soarelui de care am nevoie ca să supraviețuiesc și acestei toamne lungi, ce-mi stă în față.

O rază de Soare mă mângâie și mă agăț de ea cu toată speranța că nu voi amorți iarăși în ger. Abia am clipit de câteva ori și încă o vară s-a dus. Acum e timpul să culeg roadele așteptării de altă dată. Rodul meu e tot puțin, dar e udat cu lacrimi și cu rugăciuni, din serile calde de vară. Acum e timpul să las bucuria să-mi pătrundă în inimă și să mă minunez de încă o toamnă plină de frumos.

Știu că nimic nu se întâmplă fără voia Lui. Știu că orice anotimp este rânduit de Dumnezeu și El este Stăpânul oricărui timp și oricărei vremi. El le are pe toate în planul Lui și le duce pe toate la împlinire. În Dumnezeu e ordine și armonie, așa cum toamna are armonia ei. El este Dumnezeul disciplinei și vrea ca noi să învățăm că nimic nu poate trăi în haos. Inima noastră are evoie ordine. Totul trebuie să își aibă locul lui, timpul lui și toate sunt frumoase când le lăsăm în mâna lui Dumnezeu.

Vântul puternic mă doboară. Îmi închid fereastra prin care mi-am adunat mii se raze de Soare în suflet. Acum mă adăpostesc la umbra aripilor Lui. Domnul este tăria mea. El mă face să trec din anotimp în anotimp, până voi ajunge în Primăvara Eternă.

                                                         Alinador

La țărmul mării mele

Îmi aduc aminte cu emoție de marea învolburată a sufletului meu. Îmi amintesc de furtunile din vară în care sufletul meu a fost inundat și nu aveam unde să mă adăpostesc. Nu aveam niciun loc unde să fug și să scap.  Nu era nimic să-mi scape sufletul de apele în spume. Și când credeam că voi pieri în cea mai adâncă apă, ai apărut Tu, Soare minunat. Tu mi-ai acoperit sufletul zdrobit cu aripile Tale puternice și mi-ai spus că mă pot adăposti la umbra aripilor Tale. Acolo nicio furtună nu m-a mai putut atinge. De acolo niciun val nu m-a mai putut zdruncina.

Dar ce s-ar fi ales de mine dacă nu apăreai Tu la țărmul mării mele, când simțeam că apele mă fură în vâltoarea lor? Ce aș fi fost dacă nu erai Tu, cu puterea Ta cerească să mă ascunzi în Tine?

Strigam cu disperare după ajutor. În noaptea strâmtorărilor mele, când furtuna își făcea simțită prezența tot mai intens deasupra mea, am simțit Dragostea Ta care îmi spunea să nu mă tem căci Tu ești cu mine. Tu, Doamne, ai ascuns sufletul meu răvășit în brațele Tale puternice și ocrotitoare. Tu ai purtat de grijă vieții mele și mi-ai îngrijit sufletul zdrobit. Ție îți datorez toată recunoștința pentru ceea ce ai făcut în viața mea. Tu, Dumnezeule, meriți toată lauda, că nu mi-ai lăsat sufletul în locuința morților.

Tu mi-ai schimbat jalea în bucurie și suferința în cântec. Tu ai fost cel care S-a îngrijit de mine și mi-ai făcut un adăpost pe care furtunile acestei lumi nu îl mai pot clătina, pentru că Tu ești Stânca pe care stau acum.

Adeseori furtunile încă amenință sufletul meu, chiar dacă este adăpostit în Tine. De multe ori grijile lumii mă fac să cobor de pe Stânca mea, mă fac să mă afund iarăși în valuri năprasnice. Nu mă mai lăsa Doamne, să cad. Nu mai lăsa sufletul meu să fie biruit de întristări și de furtuni care pier. Nu-mi lăsa ființa neacoperită de aripile Tale, căci dacă aripile Tale se retrag, furtunile apar din nou și îmi inundă sufletul, lăsându-mi-l iarăși zdrobit.

Ajută-mă Doamne, să nu mai privesc la valuri. Ajută-mă să văd doar brațul Tău pe care mi-l întinzi mereu cu atâta bunătate. Ajută-mă să privesc la cerul senin pe care l-ai adus în viața mea. Și fă-mă să înțeleg că de lângă Tine, niciun val nu mă poate smulge.

                                                       Alinador

Pași spre Cer

Mă uit spre Cer iar inima îmi bate cu mai multă putere când mă gândesc că Cel care a creat cerul, a creat și inima mea. Dumnezeu, în nemăsurata Lui înțelepciune, m-a creat după chipul și asemănarea Lui (Geneza 1:26) și a pus în mine dorul după Veșnicie (Eclesiastul 3:11).

Privesc ades spre bolta înstelată și mă gândesc că e imposibil ca ceva atât de uimitor să nu aibă un Creator Măreț! (Psalmul 19:1) Și El, Care știe totul despre univers și tot ce este în el, cunoaște și inima mea. Știe că sunt vulnerabilă, iar atunci, mă ia în brațe și îmi spune cele mai frumoase cuvinte de Iubire. Și dacă nu ar fi rănile din palmele Lui, aș crede că îmi vorbește numai cu vorbele calde. Dar El îmi vorbește cu fapta când îmi mângâie sufletul răvășit de atâtea griji.(Psalmul 94:19)

Dragostea Lui întrece imaginația mea. Ce mă uimește la Acest Iisus, este că rămâne aproape de mine chiar și atunci când eu Îl resping. De multe ori voiam să plece de lângă mine, știam că nu Îi merit Iubirea. Atunci, ca și Sfântul Petru de altă dată, am zis și eu: "Pleacă de la mine, Doamne, căci sunt un om păcătos!" (Luca 5:8). Iar eu chiar aveam motive să spun asta. Însă El a rămas. Când eu băteam piroane în Mâinile Lui Sfinte, El mă mângâia și mă privea cu iubire. Când toți au plecat și m-au lăsat în durere, credeam că și El va pleca. Dar El a decis să rămână, pentru că El este credincios în toate lucrurile, iar asta m-a minunat nespus.

Nu-L pot defini pe Dumnezeu. Nimeni nu a reușit să o facă. Însă știu că cel mai bine Îl definește Iubirea.(1 Ioan 4:8) Iubirea fără măsură, curată, suavă, plăcută, afectivă, iubirea care merge până la capăt. El are o iubire care spune:"Toți te-au părăsit? Eu nu o voi face. Rămân aici lângă tine. Nu plec fără tine."

Încerc mereu să fac pași spre Cer căci sufletul îmi arde de dorul de a-L întâlnit. De multe ori greșesc și alunec din nou ca un copil care abia învață să meargă. Atunci, El iarăși plin de iubire, mă ia de mână și îmi șoptește blând:"Mai încearcă o dată. Eu sunt aici să te sprijin". Și atunci, mai plină de încredere, mă ridic și încep să fac pași spre El. Apoi încep să alerg tot mai mult, și dintr-o dată, parcă plutesc. Aripile mele, despre care credeam că sunt frânte, acum mă ajută să zbor spre Domnul meu, după care tânjește fiecare strop din ființa mea. El mi-a întărit făptura și m-a învățat zborul spre Înălțimi. Dumnezeul meu în care mă încred, mă face zi de zi să-L caut tot mai cu sete și să fiu lacomă după cuvântul Său. (Psalmul 119:131)

Ce minune e să am pe Cineva pe care să mă pot sprijini. Ce bine e să am o nădejde că într-o zi, zborul meu va sparge galaxiile și va ajunge în Porțile Veșniciei, unde mă așteaptă El, Preaiubitul inimii mele bolnave de dor. Ce măreție să știu că cetățenia mea nu este aici în această lume(Filipeni 3:20), ci Acolo unde îngerii înconjoară tronul de Har al lui Dumnezeu și unde toți cântă cea mai frumoasă cântare de Iubire!

Iisuse, nu mă lăsa să mă limitez la acest pământ trecător. Ajută-mă să zbor mereu, să alerg, să merg, să pășesc, să mă târăsc, dar să nu mă opresc niciodată din a merge spre Cer.

Poveri care ne dor

Trăim purtând cu noi sarcini și poveri ce parcă nu se mai sfârșesc. Mii de încercări apar la tot pasul și parcă te întrebi: Cum Iosif a putut fi biruitor și eu nu? El de ce a putut să își ierte frații care l-au vândut, iar eu mă răzbun?  Cum a putut el să se păstreze curat iar eu parcă nu am puteri să depășesc anumite obstacole?

Din ziua în care ne naștem începem deja să purtăm o cruce pe acest pământ. Până în ziua Veșniciei, purtăm cu noi poveri ce apasă tot mai greu asupra noastră. Ne dor atâtea lupte, atâtea căderi, atâtea înfrângeri de care am avut parte de-a lungul anilor. Și toate le ducem chinuiți și împovărați în spate, ani în șir. Ne luptăm din răsputeri să le lăsăm dar parcă nu putem.

"Și aruncați asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El Însuși îngrijește de voi." (I Petru 5:7). Îți subliniezi acest verset și altele asemănătoare lui. Le scrii pe tăblița inimii tale. Îți faci cartonașe pe care le lipești pe perete, îți printezi semne și le așezi frumos în Biblie. Poate așa vei reuși să împlinești versetul de mai sus. Dar nu ține mult. O zi, două și apoi... Iar ești dărâmat, iar ești învins și doborât. Te simți singur și strigi cu putere, dar nimeni nu te aude. Parcă Cerul e închis iar tu te lupți să scapi de durerile pe care le porți.

Începi să plângi în hohote. Strigi și mai tare spre Dumnezeu să nu te lase în necaz. Pământul pe care stai e ud de atâtea lacrimi. Biblia îți este umezită și ea. Ochii tăi nici nu mai pot desluși ce este în față din cauza atâtor lacrimi. Și dintr-o dată se face liniște în sufletul tău. Cerul se deschie, iar de sus ți se întinde o mână iubitoare. Două brațe puternice se apropie în taina serii de tine. Cineva îți cuprinde fața în palme, îți șterge obrajii înlăcrimați, îți sărută fruntea asudată și te cuprinde la Sânul cel mai cald și iubitor. E Scumpul tău Mântuitor. Credeai că te-a uitat. Credeai că porți singur poverile, dar ai uitat să fii liniștit că El Se va lupta pentru tine. Ai uitat că dacă Îl chemi, El îți va veni în ajutor.

O, suflete! Câte poveri mai poți purta? Până unde mai poți merge cu atâtea dureri neîmpărtășite? Ai atâtea vise pe care nu le-ai spus nimănui de teamă că nu se vor împlini. Ai atâtea frici pe care le porți cu teama că te vor împiedica să ajungi unde trebuie. Însă Dumnezeul tău nu te-a uitat! Fă un pas spre El și vei vedea ce minuni poate face Dumnezeu. Prăbușește-te zdrobit la picioarele Crucii Lui, cu toate poverile tale
.

"...De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roșii ca purpura, se vor face ca lâna."Isaia 1:18). O, ce promisiune solemnă! Toate intristărilor tale vor fi aruncate în marea uitării. Toate poverile tale vor fi luate asupra Lui și în locul lor vei primi pacea Lui cea Sfântă. El îți va șterge lacrimile și din ele vor înflori cei mai frumoși crini ai Iubirii. Și pentru toate acestea, El a plătit deja prețul pe Cruce. Deci, vino la El ca să primești despovărarea inimii tale! Vino și spune-i Lui orice durere de a ta.

Domnul nu te-a uitat. El doar te modelează pentru o lucrare de nespus! Crede numai!

Cu un pas mai aproape de Cer

"Viața se trăiește privind înainte și se înțelege privind înapoi" (fr. Traian Dorz)

Te las în urmă, 23...
Ai fost un an minunat. M-ai învățat să mă încred mai mult în Dumnezeul meu care este Dragoste.  Nimic nu ține veșnic, de aceea și tu ești gata să pleci și trebuie să te las. Alte persoane te așteaptă să le bucuri cu prezența ta.
M-ai învățat să nu mă tem de ridurile din colțul ochilor, să nu mă tem de examene picate, de drumuri întunecate, de neîmpliniri și de vise năruite. M-ai învățat că trebuie să las totul să vină de la sine, că anii sunt doar un număr și că în viață nu ai certitudinea că vei ajunge ziua de mâine.

M-ai învățat să privesc mai mult spre Cer și mai puțin pe pământul acesta plin de îngrijorări. Și m-ai învățat să fac din Dumnezeu Prietenul tinereții mele și să Îl iau cu mine oriunde merg.
M-ai ajutat să discern lucrurile și să cred că binele va triumfa. Într-o lume plină de întuneric, m-ai făcut să învăț că trebuie să fiu o lumină ruptă din Soare. M-ai învățat să nu mă mai întristez când mai trece un an din viața mea, și să las lucrurile să-și urmeze cursul.

Te las în urmă, 23. Alături de tine am experimentat cele mai frumoase trăiri. Alături de tine am învățat să prețuiesc oamenii cu care mă intersectez și să le ascult povestea. Cu lacrimi în ochi am privit la tot ce am trăit alături de tine. Sper că mi-am învățat lecțiile.
Urmează o altă cifră. 24 îmi bate la ușă, și e gata să mă învețe cele mai frumoase lucruri. Dar mă întreb, oare eu sunt gata să le primesc? Sunt gata să mă jertfesc și să accept totul fără să mă supăr și fără să cârtesc?
Mă simt copleșită și binecuvântată. Nu toți au privilegiul de a ajunge acești ani. Unii se duc prea curând. Prea curând pentru noi, care suntem dependenți de ceas și calendar, și uităm că Dumnezeu numără altfel anii. La Dumnezeu timpul este diferit și nu înțelegem că noi trebuie să ne reglăm ceasul după timpul Lui, și nu invers.

Ce îmi doresc (de) la 24?
Mai puține pentru mine, mai multe pentru cei din jur. Îmi doresc o lume în care să dăinuie iubirea și înțelegerea. Știu că pare SF dar se poate. Cu jertfă, cu dăruire, cu răbdare, cu înțelegere. Îmi doresc să aud oamenii bucurându-se de ceea ce au, și nu să se plângă de ce nu au. Îmi doresc să acceptăm odată pentru totdeauna că fiecare dintre e noi  e unic și nu trebuie să ne comparăm între noi. Și îmi doresc să înțelegem că e mai bine să se facă voia lui Dumnezeu decât voia noastră. Îmi doresc să zâmbim mai mult și să ne îmbrățișăm cald.

Mergi, dragul meu 23. Îți dau drumul să zbori spre cei care te așteaptă. Mergi și învață-i tot ce m-ai învățat pe mine. Spune-le să nu se teamă de trecerea anilor, nici să grăbească trecerea lor. Învață-i pe oameni să se bucure de AZI, Mâine nu ne aparține. Ajută-i pe oameni să înțeleagă faptul că totul se învață în timp, și nu într-o noapte (excepție fac studenții în sesiune:)) )

Vino, 24. Sunt pregătită să te primesc, chiar dacă mai adaugi un rid pe fruntea mea. Sunt gata să primesc tot ce vrei să mă înveți, fie în bucurie, fie în dureri. Sunt gata să te iau de mână și să zburăm spre Cer. Acum sunt cu un an mai aproape de Veșnicie.
Ăsta da motiv de bucurie!

🤗

Să trecem prin durere

Alegeri greșite, decizii neinspirate și pași grăbiți, toate ne conduc spre un abis din care ne e greu să mai ieșim.
- Cum mai ești?
- Am trecut peste...
Am întâlnit atât de des această replică încât nu o mai cred. Și eu mi-am spus-o. Și nu mi-am dat seama că nu este despre a trece PESTE, ci despte a trece PRIN durere. Ne amăgim când spunem că am trecut peste, când de fapt noi trebuie să trecem prin anumite stări și dureri. Cum să ne maturizăm dacă noi îl luăm în brațe pe acest "PESTE" care credem că ne face traiul mai ușor? Dar în esență nu e așa. Abia când treci prin durere poți spune că ți-ai învățat lecția. Abia când treci prin suferință începi să înțelegi că totul capătă sens, că nimic nu este întâmplător, iar în același timp, înțelegi că nimic nu este mai benefic pentru sufletul tău, decât furtuna în care ești așezat.
Vrem să ne descotorosim cât mai repede de dureri. Vrem să le aruncăm în marea uitării și să fim fericiți. Dar uităm prea ușor că suferința ne ține aproape de Hristos și aproape unii de alții. Uităm că în suferință, rugăciunea e mai fierbinte, cântarea mai înălțătoare,  părtășia mai închegată. Iar Hristos nu este nicicând mai aproape de noi, decât în suferință.
Când omul a păcătuit, Dumnezeu i-a spus lui Adam că prin sudoarea frunții își va câștiga existența, iar Evei, prin dureri va aduce viața pe lume. De ce i-a dat Dumnezeu suferința omului? Pentru că prin suferință omul avea să se lege de Dumnezeu. În necaz, omul Îl roagă pe Creator să îi vină în ajutor.
-Cum mai ești?
-Am trecut prin... A fost greu, a durut, dar cu Dumnezeu am reușit. Acum pot zâmbi chiar și în necaz.
Despre asta e suferința, nu despre a trece peste...

Photo: Ionel Zdr

Anul care trebuia să fie

Privesc în urmă peste ceea ce am numit "Anul 2018"E vremea bilanțurilor. Oamenii trag linii peste linii, socotesc, împart, adună și văd cu ce au rămas. Este și vremea mea acum.
Aș putea scrie o carte despre ce a însemnat acest an pentru mine. Nu voi spune că a fost un an perfect, un an miraculos, un an fabulos. Deși a fost, dar nu voi spune asta. Nu voi spune nici că a fost un an cu cele mai cumplite încercări din viața mea, chiar dacă și asta e adevărat. Voi spune doar că a fost un an așa cum trebuia să fie. Nici mai bogat, nici mai sărac, nici mai înălțător, nici mai josnic.
Am început anul pe genunchi și cu vechea promisiune: Doamne, de acum o să... Sau nu o să mai... Însă nu mi-am ținut promisiunile, pentru că vicleanul are mereu grijă să lovească în cel mai sensibil punct.
A fost anul în care am fost înconjurată de cei mai dragi prieteni și am simțit rugăciunile lor în cele mai josnice stări ale vieții mele. Am simțit fiecare îndemn de al lor și fiecare promisiune când mi-au spus:"Ne vom ruga pentru tine..." iar ei, spre deosebire de mine, și-au ținut promisiunea.
Am călătorit mult. Iubesc să călătoresc și nu ratez nicio oportunitate de a-mi umple jurnalul de călătorii cu aventuri minunate. Am căutat să învăț ceva din fiecare loc prin care am trecut, de la fiecare persoană cu care m-am intersectat, și de la fiecare copil pe care l-am îmbrățișat. Am încercat să văd dincolo de valorile acestei lumi și mi-am spus cât mai des că am preț în ochii lui Dumnezeu. Am încercat să le-o spun și altora. Unii m-au crezut, alții nu. E decizia lor.
A fost anul în care am plâns cel mai mult, dar și anul în care am zâmbit din noroi(la propriu. Prietenii știu de ce). Când nu înțelegeam de ce eu trebuie să trec prin cele mai grele momente, Dumnezeu mi-a spus în mii de feluri să stau liniștită că El are un plan cu mine. Și așa a fost. Am învățat că pentru a construi ceva rezistent și de calitate, trebuie să dărâmi tot ce e putred și nefolositor. Așa a făcut și Dumnezeu în viața mea. A trebuit să dărâme toate planurile mele care nu erau după voia mea, ca apoi să facă din inima mea o cetate invincibilă.
Uneori am stat prăbușită în lacrimi și nu mă puteam ridica din propriile mele dureri. Dar Dumnezeu a fost acolo. M-a luat în brațe, m-a spălat, mi-a legat rănile și m-a ferit de ger. L-am simțit ca pe un Prieten chiar și atunci când nu știam ce drum să aleg. El m-a îndrumat și toate deciziile pe care le-am luat împreună cu El mi-au fost bune. Unde am ales de capul meu, iar a trebuit ca El să intervină și să dărâme tot.
A fost anul în care am înțeles că degeaba mă opun. Când Dumnezeu are un plan cu mine, nimic nu Îl poate împiedică să Și-l ducă la împlinire. Și e atât de frumos să realizezi asta și să faci pace cu tine însuți!
A fost anul în care am văzut prima oară marea(Neagră, că altele le văzusem deja). Stăteam la apusul soarelui și nu mă săturam să mă minunez de Frumusețea lui Dumnezeu. Da, Dumnezeu e frumos ca marea. Numai El putea crea ceva atât de uimitor. Răsăriturile pe plajă îmi aminteau în fiecare zi că Bunătățile Domnului nu se sfârșesc, îndurările Lui nu sunt la capăt, ci se înnoiesc în fiecare dimineață. Pentru cine, Doamne, toate acestea? Pentru o mână de țărână? Și totuși, dacă nu eram decât țărână, Dumnezeu niciodată nu Și-ar fi părăsit Slava Lui pentru mine.
A fost anul cu cele mai multe tabere bifate, și asta tot prin îndurarea Domnului. Nimic nu a fost mai frumos decât să înțeleg că darul meu nu mi-a fost dat pentru mine, ci pentru bucuria celor din jur. Nu a fost ușor să înțeleg de ce eu, de ce tocmai mie mi-a dat Dumnezeu un dar așa măreț. Însă am acceptat pentru că nimic nu modelează mai frumos decât Mâinile Creatorului meu Drag.
Mi-am făcut prieteni noi, unii din cei vechi s-au dus, iar alții au decis să rămână și în acest an. Se pare că Dumnezeu are planul Său și aici. Nimeni nu apare în viața noastră întâmplător. De la fiecare om am avut de învățat ceva. Poate că acum nu știu ce am învățat de la fiecare, dar la vremea potrivită, sunt singură că mă voi folosi de resursele acelor oameni, pentru a face față anumitor situații.
Am stat mai mult în preajma albinelor și am rămas uimită de câte lucruri am putut învăța de la niște făpturi atât de minuscule.
Am fost pe munți, iar acolo, aproape de stele, m-am simțit atât de mică. Și iarăși mi-am amintit că am preț în ochii Lui, să nu uit asta niciodată.
Am cules frunze și le-am presat în jurnal, am scris poezii pentru prieteni dragi, am oferit zâmbete celor ce uită cum e să-ți arcuiești buzele în sus, chiar dacă un zâmbet nu schimbă lumea.
Mi-am schimbat locul de muncă. L-am cunoscut pe V, care e un copil extraordinar și care mă uimește zi de zi cu replicile lui geniale. Am devenit prieteni și îmi face placere să hoinărim pe străzile Iașului și prin Copou.
Am ajuns iar în țara mea preferată, Elveția. Încă am impresia că a fost totul doar în mintea mea. Doamne, dacă a fost un vis, nu vreau să mă trezesc niciodată!
Am cunoscut persoane care îmi dau energie numai când le văd. Mi-am făcut niște prieteni atât de minunați în Copou, încât mă simt ca într-o familie cu ei.
Am vrut să încerc viața de cămin. E ultimul meu an de studenție și am zis, de ce nu? Am primit niște colege de cameră deosebite. Am avut o reticență față de cămin. Acum îmi e dor de locușorul meu în care mă simt ca acasă.
Am trecut peste multe frământați, eșecuri, căderi, înfrângeri. M-am bucurat de fiecare lucru pe care mă făcea Dumnezeu să îl înțeleg. Și încă mă bucur când văd ce Minunat e El.
M-am bucurat de frumoasele seri de colinde, de orele multe de somn (chiar aveam nevoie de ele), de mica mea bibliotecă, de familia mea, de prietenii mei, de pisica mea, de agendele mele. Ce copil sunt! Chiar mă simt ca un copil.
Am multe motive pentru care să Îi mulțumesc lui Dumnezeu. Când Dumnezeu îngăduie să treci prin inundații când îți pune bariere pe plan emoțional, când părinții tăi erau la un pas de a trece în Veșnicie, mai poți să fii mulțumitor? Poate că nu ți-a fost anul cum voiai, însă a fost așa cum trebuia să fie. Poate nu ai primit ce ai cerut, nu ți s-a împlinit o rugăciune, ți s-au năruit visele. Nu poți fi mulțumitor. Și totuși, El pe cruce, rostea:"Tată, iartă-i căci nu știu ce fac"
Ți se pare greu să te încrezi în El? E greu să Îi ceri Lui părerea în orice situație când tu vrei să faci de capul tău. Și totuși, Daniel, din groapa cu lei s-a increzut în Dumnezeu. Poate ți se pare o poveste învechită, dar istoria se repetă cu fiecare om ce își pune nădejdea în El, indiferent de situație.
Ce vreau să spun cu aceste gânduri este că trebuie să ne facem inima să bată pentru Cer. Sunt multe fete triste că sunt singure. Uneori și eu sunt. Însă legământul meu cu Hristos a fost"Doamne, Te voi urma indiferent dacă... " nu a fost" Doamne, Te voi sluji doar dacă... "Ce am învățat în acest an, a fost faptul că Dumnezeu nu este o fabrică de îndeplinit dorințe. El este un Dumnezeu al prieteniei și ne vrea să-I fim aproape și când suntem în necaz ca Iov, nu doar în belșug. Oare dacă un înger de al Domnului s-ar uita pe pământ și s-ar înfățișa în fața lui Dumnezeu, ar putea el să spună despre noi"Doamne, ce oameni neprihăniți! "? Dacă ne-ar fi încercată credința, am putea noi rămâne neclintiți? Dacă ni s-ar lua tot ce avem mai de preț, L-am putea sluji pe Dumnezeu fără să cârtim?
Nu spun ce îmi doresc de la mine pentru anul 2019. Le scriu pe tăblița inimii mele și mă rog ca Dumnezeu să ne ajute pe toți să ne numărăm mai mult bucuriile și binecuvântările și mai puțin necazurile și neajunsurile. Mai uită-te o dată peste acest an. Chiar nu ai motive pentru care să spui"Doamne, Îți mulțumesc! "?
Și să nu uităm: avem preț nespus în ochii lui Dumnezeu!
Alinador