Păsări în furtună

Am multe intrebari. Atât de multe, cam cât un roi de albine. Toate se zbat in mintea mea ca un stol de păsări în furtună și multe au aripile frânte și cad zdrobite la pămaât. Am atâtea întrebări fără răspunsuri si atâtea răspunsuri fără întrebări!
Îmi simt inima grea. Toate întrebările din minte coboară asemenea păsărilor frânte, pe tărâmul inimii mele...
În mine se dă un razboi. Cred că e unul mondial, sau universal, că nici nu-i găsesc termen de comparație. Tot ce știu, e că doare, și doare foarte tare. Mă întreb: oare când va lua sfârșit? Mă simt ca un evreu încarcerat de mâna lui Hitler, doar că eu sunt încarcerată de propria mea mână în propriul lagăr al minții mele. Bucuria mi se dă la rație - 300 de grame pe zi, cântărită. Niciun gram în plus. Cum să supraviețuiesc în cenușă cu atât de puțină bucurie? Care sunt motivele declanșării acestui război lăuntric, nu știu. Sau poate știu, dar nu vreau să accept adevărul. Dar adevărul ne face liberi! Poate că daca aș căuta adevarul în adâncul inimii mele, aș putea scăpa de propria-mi povară. Oare e adevărat că pot renaște ca pasărea Phoenix din cenușă și să-mi îndrept aripile spre cel mai senin cer al inimii mele? Nu știu. Mi-a mai rămas o scânteie de speranță si tot încerc să o feresc de vânturile năprasnice care vor să o stingă. Poate că din acea scânteie va izbucni cândva un foc minunat al dragostei.
Dintre zecile de întrebări care mă înconjoară, una pune presiune pe mintea mea: cine sunt? Simt că-mi pierd identitatea. O, de ar veni mai repede primăvara în sufletul meu! Atunci aș putea să-mi găsesc răspunsurile pe care le caut, sau aș putea pur și simplu să învăț să trăiesc fără răspunsuri. Viața nu-i o enciclopedie cu răspunsuri la toate întrebările mele. Și oricum, cu răspunsuri sau fără, întrebările mele tot un stol de păsări în furtună sunt...

Iubirea din iesle

Ştiţi unde S-a născut Iubirea? Da, iubirea aceea desăvârşită, totală, curată, devotată şi pură...S-a născut în ieslea din Betleem. Iubirea S-a născut înainte ca unii dintre noi să fi conceput termenul de "Iubire". Ea a venit din cer şi S-a aşezat în inima Sfântă a Pruncului Iisus. Ea a venit să lege răni, să vindece inimi, să alunge suferinţe, dar mai ales, a venit în totalitate să ne împace cu Dumnezeu. Şi doar Iubirea putea să ne unească din nou cu Cel care ne-a creat, pentru că Iisus era Iubirea.
Iubirea a venit atât de desăvârşită, că nu mai era nevoie de altceva pentru mântuirea noastră. Pentru că Iubirea Lui a fost de ajuns ca să lege o întreagă omenire de Cer. Iubirea a fost pură şi nu a aşteptat slavă şi cinste, deşi le merita din plin. Încă din starea cea mai sărăcăcioasă din iesle, Iubirea a fost mereu răbdătoare şi plină de curăţie. Ea S-a dăruit pe sine şi a venit să-i slujească pe ceilalţi, fără să aştepe vreo răsplată. Şi ce a primit Iubirea în schimbul a tot ce ea a dăruit? Bice, lovituri, cuie, o cunună de spini şi ...o Cruce... Ea a urcat tăcută dealul Golgotei pentru noi, pentru că a vrut să ne cuprindă în ea, în dulcea ei cântare şi în Sfânta ei alcătuire, cu braţele ei deschise şi călduroase. A vrut să fim una cu Dumnezeu, să repare tot ceeea ce omul a scricat prin neascultarea lui.
Misiunea Iubirii a fost şi este una sfântă, dar puţini o înţeleg...pentru că prea puţini oameni mai cunosc adevărata Ei valoare. Ea a fost atât de inconfudabilă !! Dar oamenii au confundat-o cu alte plăceri şi alte lucruri. Însă iubirea nu a înşelat niciodată pe nimeni, nu a făcut rău nimănui şi nu S-a bucurat de neadevăr...pentru că aşa este Iubirea...se dăruieşte în totalitate.
Iubirea S-a născut în iesle şi S-a amplificat pe Cruce...Iubirea nu a murit niciodată, nici măcar atunci când Iisus Dumnezeu murea pentru păcatele întregii omeniri. În timp ce El îşi dădea viaţa pentru noi, Iubirea Sa a crescut şi mai mult, S-a făcut şi mai mare şi i-a cuprins în braţele Sale ocrotitoare pe toţi cei care au dorit că o accepte şi să o primească.
Iubirea este într-o continuă aşteptare. Ne aşteaptă pe fiecare să ne întoarcem ochii spre ea şi să înţelegem misiunea ei în lume. Aşteaptă să ne oprim din multa noastră alergare şi să înţelegem că Hristos este Cel care ne-a dăruit întreaga Lui Iubire curată şi sfântă, nu pentru că o meritam, ci pentru că El ne-a iubit dezinteresat.
"Pregătiţi-vă stânci
  pentru Templul Etern,
  orice piatră îşi are menirea,
  chiar pământu-i primit
  căci Iisus l-a sfinţit
  când a scris pe pământ
  ce-I IUBIREA..."(Costache Ioanid)
 Iubirea S-a scris acum 2000 de ani pe o Cruce, iar Autorul Ei este Însuşi Dumnezeu. Oare câte mii de ani vor mai trece până când întreaga omenire va răspunde Iubirii lui Hristos, iar oamenii Îl vor primi pe El în vieţile lor? De câte ori va fi nevoie ca Ea să se nască din nou în ieslea cea săracă, să îndure chinuri şi ocări, iar apoi să se răstignească pentru noi? De câte ori va mai fi nevoie să bată cu îndurare la uşa inimii noastre şi să aştepte să între înăuntru?
Iubirea este îndelung răbdătoare...dar în acelaşi timp, ea are şi un termen limită:"astăzi!". Deschide-I uşa iubirii şi primeşte-L pe Hristos în odaia inimii tale, ca să nu mai fie nevoit să se nască din nou în iesle. Inima ta este cel mai bun sălaş în care să se nască din nou Iubirea...deschide-ţi inima pentru Cel ce S-a dat în întregime şi Care aşteaptă de la tine inima ta. El ţi-a dăruit mântuirea în dar...tu cu ce-I dăruieşti Pruncului Iisus în dar de Ziua Lui ?

Vremelnicie

Trăim într-o lume agitată. Într-o lume în care alergarea este pe primul loc, în care lucrurile sunt mai valoroase decât oamenii şi în care banii vorbesc mai mult decât stările sufleteşti. O lume în care elevii sunt robotizaţi şi obligaţi să facă anumite lucruri, în care copiii sunt educaţi de tehnologie şi în care tinerii trăiesc după placul inimii lor. E o lume în care bătânii stau singuri între patru pereţi aşteptând să li se întoarcă din străinătate copiii, o lume în care copiii nu-şi mai petrec vacanţele la bunici pentru că nu au wi-fi ca să navigheze pe internet şi în care tinerii nu-şi mai fac timp să întindă o mână de ajutor mâinilor care i-au legănat şi le-au frământat cele mai bune turte, plăcinte şi gogoşi.
Trăim nişte vremuri în care libertatea este la locul ei, în care fiecare are libertatea de a face ce doreşte, neştiind că acest "ce doreşte" trebuie să fie cuprins în standardele pe care  Hristos ni le cere. Toţi percep libertatea ca pe ceva ce putem obţine când dorim şi de unde dorim. Lumea în care trăim este plină de anormalităţi care au devenit normale, lucrurile au deviat de la matca lor şi toţi susţin că e bine să trăim aşa....sau ŞI aşa. Dar cum ne raportăm noi la Hristos? Cum percepe El lumea în care trăim? Cum o vede El, şi cum vedem noi lucrurile? Acceptăm lucrurile deviate aşa cum sunt, ne încadrăm în categoria celor care acceptă să trăiască "şi aşa" ? Sau ar trebui să fim "ALTFEL"? Acest "altfel" înseamnă că noi trebuie să fim diferiţi, adică să nu ne complacem în starea în care toţi tind să se afunde din ce în ce mai mult.
Totul este alergare şi goană după vânt. Am auzit persoane spunând că iubesc anumite lucruri, şi le plac anumite persoane...oare nu ar trebui să fie invers? Să iubim oamenii şi să ne placă unele lucruri? De ce le inversăm? De ce punem mai mult preţ pe lucrurile vremelnice, şi atât de puţin preţ pe ceea ce ţine veşnic? Oare nu am uitat să tânjim după Veşnicie şi după Cerul pe care ni l-a pregătit Hristos? Am uitat să ne bucurăm de lumina soarelui, de fulgii de nea şi de frunzele arămii de pe cărare. Nu ne mai încântă natura cu frumuseţea ei, ci e mai normal să observăm cum ninge...de pe facebook. De ce nu ieşim afară să ne jucăm? Am uitam să fim copii, sau ne e ruşine să mai fim?
Problema omenirii este că toţi am uitat să ne bucurăm şi să ne mulţumim cu ceea ce avem. Mereu vrem un telefon nou, o tabletă nouă, un laptop mai modern...şi toate acestea pentru ce? Doar pentru că e la modă?
Ce mult mi-aş dori ca omenirea să se întoarcă la simplitatea de altă dată! Să petrecem mai mult timp cu cei dragi şi  să ne bucurăm de ei!
Oameni buni, să ne aţintim pivirile spre Cel ce este veşnic, care a făcut Veşnicia pentru noi! Să ne plecăm inimile în faţa Pruncului ce vine pentru noi şi în acest an, ca prin El să avem mântuirea! E poate cel din urmă Crăciun, cel din urmă an în care El se naşte şi aşteaptă să-I dăm toată dragostea noastră. Cum răspundem noi dragostei Sale fără margini?  El aşteaptă să-Şi umple Veşnicia cu fiecare dintre noi. Nu uita, că fără tine, Cerul este gol !!

                                                                                                                               Alinador

Îngeri cu chip de oameni sau oameni cu chip de îngeri...

Astăzi retrăiesc nişte momente deosebite. Nişte amintiri nespus de dragi mă răscolesc. Amintiri ce se petreceau cu mai bine de şapte luni în urmă. Amintiri ce s-au implantat adânc în inima mea şi pe care nici nu vreau şi nici nu aş putea să le uit vreodată. Nişte amintiri ce se vor transforma în stropi de Veşnicie în Cerul lui Dumnezeu.
Se întâmpla în luna martie a acestui an să mă plimb prin palas într-o zi de duminică frumoasă. Am auzit deodată aplauze, cântece frumoase, veselie şi voie bună. Şi cum să stai deoparte când auzi aşa ceva? M-am apropiat şi am auzit un copil cântând. Alături de el, alt copil picta nişte tablouri deosebit de frumoase. La alţi câţiva metri, o doamnă nespus de dragă cu părul lung şi blond îi schimba negativul copilului - la fel de frumos şi blond - care cânta. Nu mi-a fost greu să-mi dau seama că este vorba despre o mamă şi un fiu. Cântecele curgeau unul după altul fără ca băiatul să obosească. Nu-mi puteam explica acest lucru, şi totuşi era adevărat. Un domn şi-a făcut apariţia cu un bidonaş de apă pe care i l-a întins băiatului care cânta. Era tatăl său, am presupus eu atunci. Mai apoi am aflat că în minunata familie pe care aveam să o cunosc, mai exista un membru - sora mai mare a cântăreţului ce m-a fermecat.
Cum stăteam aşa şi filmam fiecare cântec de al băieţelului, la un moment dat, mama lui a schimbat negativul cu unul de la Vama Veche - "Epilog". Nu a durat mult şi eram toată în lacrimi. Nu mai vedeam ceea ce filmam, nu mai puteam vedea nimic. Pur şi simplu plângeam. Da, sunt o fire mai emotivă, dar cine nu ar plânge când ascultă o asemenea piesă cântată de un copil cu o voce absolut superbă?
La un moment dat, cum încercam să-mi şterg lacrimile pentru a vedea ce filmez, s-a apropiat de mine nimeni altcineva decât frumoasa doamnă - mămica dragului cântăreţ. M-a îmbrăţişat şi m-a întrebat de ce plâng...I-am spus că mi se pare incredibil ceea ce fac. Între timp aflasem şi scopul lor: Alex picta tablori pe care le vindea, iar Thomas şi sora lui - Maria Luisa- cântau pentru a construi o casă pentru copiii din Kenya. Vi se pare imposibil, ştiu. Adică veţi spune: cum pot aceşti 3 copii să realizeze un lucru atât de măreţ? Şi eu vă spun că se poate. Familia Andrici (Matilda, Ştefan, Luisa şi Thomas) împreună cu alţi colaboratori precum Alex David, Francesca şi alţii, formează o echipă deosebită care luptă să aducă frumuseţea în lume. E uşor să te trezeşti într-un pat moale, cofortabil, într-un cămin călduros, să ai hrană, dar mai presus de toate, e bine să te foloseşti de toată această gamă de tehnologii nou apărute pe piaţă. E greu să ai un telefon modest în timp de toţi visează la un iPhone 6, sau 7. E greu să porţi o singură pereche de pantofi când alţii îi schimbă aproape lunar. E greu să porţi aceeaşi haină, în câteva luni nu va mai fi la modă. Şi totuşi, vă vine să credeţi sau nu, copiii din Kenya nu au nici măcar apă. Da, e adevărat. Pentru că domna Matilda mi-a împărtăşit cum trăiesc acei copii. Pe ei doar iubirea îi ţine în viaţă. Ei nu ştiu de iPhone, tabletă, laptop, KFC BMW etc. Şi totuşi au o bucurie mai mare în inimi. Ei trăiesc pentru ziua de azi, nu pentru ziua de mâine. Ei ştiu că ziua de mâine nu le aparţine. Nu e cutremurător? Cum pot acei copii din Kenya să se bucure în timp ce noi nu? Cum? Păi simplu: familia Andrici şi colaboratorii săi şi-au unit mâinile cu iubire şi au pus în practică planul lor de a merge peste hotare.
Da, ştiu că sunt mii de copii în ţara noastră care mor de foame, am putea foarte bine să ne îngrijim de ei. Şi totuşi, cine ar putea să traverseze atâtea ţări anual ca să ducă o mângâiere copiilor flămânzi, săraci şi goi? Cine şi-ar putea pune banii şi concediul deoparte pentru a petrece vacanţa alături de copiii din Kenya? Cine altcineva decât minunata familie Andrici?
Cu altă ocazie ne-am întâlnit la o activitate pentru copiii cu autism. Aceiaşi copii m-au fermecat şi de data aceasta, pentru că am văzut în ei iubirea de a-i ajuta nu doar pe copiii de peste hotare ci şi pe copiii cu autism.
Eu nu am ajuns în Kenya, dar a venit Kenya la mine. Port şi acum o brăţară pe care mi-a dăruit-o doamna Matilda, împletită de către o bătrânică din acel ţinut, din păr de capră. E minunată. Mi-aş dori să ajung şi eu odată în deşetrul african să-i întâlnesc pe acei copii dragi. Să le oferi o bomboană copiilor de acolo este un lucru extraordinar pentru ei. În timp ce noi aruncăm atâta hrană zilnic, ei ar da orice să aibă o coajă de pâine.
 Dumnezeu i-a înzestrat pe Thomas şi Luisa cu nişte daruri deosebit de frumoase: cu nişte voci sublime, calde şi suave. Ei au înţeles să-şi folosească darurile pentru că la sfârşit, când povestea noastră se va termina, vom fi întrebaţi ce am făcut cu darurile noastre? Cum le-am investit? Ei şi-au creat propria poveste care m-a fermecat. Tu cum îţi scrii povestea? Mai poţi să te plângi că-ţi lipseşte ceva?
Mă bucur că există frumuseţe în lume. Mă bucur când văd atâta iubire răspândită, când văd atâta jertfire, atâta sacrificiu în scopuri caritabile.
Haideţi să luptăm pentru o lume mai bună, mai frumoasă, mai plină de iubire !!

Vă las aici nişte link-uri despre minunata familie Andrici. Bucuraţi-vă de ei! sper să-i întâlniţi şi live. Eu i-am întâlnit şi mi-am făcut nişte prieteni pentru Veşnicie!

https://www.youtube.com/watch?v=9CNmF9_JLo8

https://www.youtube.com/watch?v=ZpRs0MqIL6c (aici eram live cu ochii plini de lacrimi. O puteţi observa pe mama lui Thomas cum traversează locul pentru a veni lângă mine. )

Bucuraţi-vă oameni dragi! Bucuraţi-vă de prieteni, de natură, de iubire, de tot ce vă trimite Dumnezeu! Bucuraţi-vă de viaţă, de sănătate, de lucrurile minunate pe care le puteţi face! Bucuraţi-vă de călătorii, mai ales de o călătorie în Africa, dacă veţi avea ocazia să o faceţi!

Mulţumesc, Doamne, pentru aceşti îngeri minunaţi! 

Copyright:

 Sharing Love

Pensula unui copil în sprijinul altor copii

Bogdan Velea

Matilda Stefan Andrici

Thomas Andrici 

Marialuisa Andrici

Alex David

Valul mării zbuciumat

Țărmul mării mă face mereu să mă gândesc că nu-s decât o mână de lut. Când scriu ceva pe nisipul mării, valul îl șterge într-o fracțiune de secundă îndepărtând orice urmă.
Dar de ce prezentul nu e ca vaul mării? De ce nu vine cu valul său învolburat să șteargă toate urmele trecutului? De ce rămân țintuitã în amintiri în loc să îmi iau zborul ca niște pescăruși spre cerul albastru și senin?
De ce mai există amintiri dacă nu le pot uita pe cele care dor? De ce nu am puterea să îndepărtez din mintea mea pe cei care au lăsat o urmă în trecut?
Îmi este dor de propria mea eliberare, să simt că sunt liberă și nimic să nu mă poată ține...să simt că pot pluti pe mare ca o barcă ce își cunoaște bine ținta. Îmi este dor să construiesc castele din nisip și să privesc cum vine valul să mi le dărâme fără să mă supăr.
Împart amintirile în găletușe colorate. Le bătătoresc cu lopățica din plastic a indiferenței și fac un castel din el, fix pe malul sufletul meu. Un val de amintiri se aruncă asupra castelului meu, plin de furie, încercând să-l nimicească. Dar...zadarnic: castelul meu e de neclintit. Mintea mea se încăpățânează cu putere și nu vrea să cedeze amintirile din trecut în schimbul celor prezente.
De un lucru sunt sigură: toate m-au ajutat să fiu cine sunt astăzi, așa că nu mai are rost să renunț la ceea ce m-a zidit, chiar dacă a făcut-o într-un mod dureros.
Poate că e momentul de o nouă acceptare...să mă accept așa cum sunt...

                                                                                                                                               Alinador

Octombrie gri

 E un octombrie posomorât. Parcă plânge cerul prin stropii reci de ploaie, iar vântul își face simțită prezența. Nu simți ce rece e afară? Nu mi-ar ajunge cel mai gros șal  și nici cel mai fierbinte cappuccino pentru a-mi încălzi trupul înfrigurat. Nu mi-ar fi de ajuns nici o haină groasă de lână… pentru că inima nu poate fi încălzită cu nimic…cu nimic altceva decât cu iubire. În naivitatea mea de copil, credeam într-o zi că pot găsi căldură în iubirea ta. Dar m-am înșelat amarnic. Nu am găsit-o. 

 Ce păsări călătoare sunt gândurile mele… Parcă ar vrea să plece spre cele mai calde anotimpuri, dar se izbesc  de cutia mea craniană în încercarea lor de a se elibera.  Și încep să se învârtă toate  în interiorul meu, și se frământă de parcă ar fi o cafea ce dă în clocot într-o dimineață friguroasă de octombie. Nu știu cum reușești să-mi ții mereu gândurile captive. Mi le vei elibera vreodată? Mi le vei lăsa vreodată să zboare liniștite? Sau îmi vei ține gândurile ca niște privighetori în colivia sufletului tău ? 

 Octombrie gri… Un picur rece se prelinge pe obazul meu drept. E un strop de ploaie sau e propria-mi lacrimă? Cum îmi voi da seama care e granița dintre lacrimi și stropii de ploaie? Cum îmi voi da seama care e granița la care trebuie să mă opresc  și să te privesc cu ochi de toamnă?  Cândva te rugam să mă înveți să te iubesc…acum te rog să mă înveți să te uit, pentru că singură nu reușesc. Și mă tem că nu voi învăța niciodata…nu atât timp cât privirea ta rece și tomnatică mi se ivește în fața ochilor ca o fatasmă gata să plece pe cărări brumării.  

 Mai bine lasă-mi gândurile libere. Dă-le libertatea să zboare spre cărări de bucurie, spre limanuri de pace, spre pajiști de iubire. Nu mi le mai ține prizoniere, oferă-le libertatea după care tânjesc… 

                                                                                                                Alinador

  
  

  

Toamnă trandafirie sau trandafiri tomnatici

Toamnă trandafirie sau trandafiri tomnatici...nu știu cum să o iau. Dar parfumul lor mă îmbie, cred că pentru ultima dată în acest an. Petalele lor se scutură una câte una, la fel ca amintirile mele adunate în această vară. Toate parfumate și pline de frumusețe, rămân acum așezate într-o cutie destinată amintirilor.
Câte petale roz, albe, roșii, purpurii...iar acum
frunzele galbene le iau locul. Cred că fiecare trandafir are povestea lui și fiecare frunză își are povestea ei. Până și spinii au ceva de spus. Uneori viața e ca un spin. Dar noi trebuie să avem grijă să îl transformăm într-un trandafir parfumat.
Când iubești pe cineva, iubești în totalitate cu tot ce este, cu tot cu spini, cu tot cu frunze, cu tot cu petale. Nimic nu e mai frumos decât iubirea, iubirea care acceptă totul, iartă totul, sacrifică totul. Nu crezi că trandafirii îți spun ceva atunci când își sacrifică viață răpuși de bruma tomnatică? Ei nu se plâng. Noi de ce ne plângem că uneori apar spini în calea noastră? Trandafirii știu că vor înflori mai frumoși la primăvară. Noi de ce nu trăim cu dorința reînvierii din Primăvara de sus ?
Petalele cad obosite în palmele mele reci... E toamnă.
Toamna înseamnă moarte? Nu...toamna înseamnă frumusețe, acceptare, iertare. Toamna înseamnă iubire...iubire trandafirie.

Alinador

Toamnă plină de frumusețe

   Stau la geam și privesc cum stropii mari de ploaie se izbesc grav de geamul casei mele. Din cana mea fierbinte de cappuccino se înalță aburi jucăuși ce vor să iasă prin geamul aburit. Gândul mi se duce spre versurile "Nu sunt decât un abur ce se-nalță,/ un fir de praf îndrăgostit de-o stea, / dar Tu mi-ai pus în suflet o speranță/ ce nimeni altul nu mi-o poate da." (C.I.) Nu sunt decât un abur. Sunt un nimic în căutare de frumos. Dar Dumnezeu a dat sens acestui nimic prin jertfa de pe Cruce. Știu că într-o zi, sufletul meu, asemenea aburilor, își va lua aripile cerești și se va înălța spre Veșnicia după care tânjesc.
   Stropii reci de ploaie pătrund până în străfundul inimii mele și mă fac să privesc toamna cu alți ochi, cu ochii sufletului, căci doar ei văd frumusețea din ploi. În loc să ne plângem că e frig, mai bine am învăța să aducem roade bogate și vrednice. Mai bine am învăța de la frunze că totul este trecător, mai bine am învăța de la ploaie să ne vărsăm în zilele toride pe sufletele înfierbântate de dor, mai bine am învăța de la vânt să trecem frumos pe lângă toți cei pe care-i întâlnim, mai bine am învăța de la păsări să ne înălțăm spre cer cu aripile sufletului, și asemenea lor, să căutăm mereu Soarele Veșnic și Iubitor și să dorim căldura Lui minunată.
   Avem multe de învățat, chiar și de la cele mai mărunte lucruri care ne înconjoară. Să nu ne plângem că e toamnă, ci mai bine să înțelegem că dacă n-ar fi ea, nu ar veni din nou primăvara, și fără toamna suferințelor, nu ne-am putea bucura de Primăvara Eternă pe care o pregătește Hristos celor ce ies biruitori din încercările care vin asupra lor.
   Mulțumesc Domnului pentru încă o toamnă frumoasă și îmbelșugată și mă rog ca El să mă ajute să aduc rod pentru Primăvara Eternă !!

Alinador

Dragă inimă...

Draga mea inimă,

Știu că e toamnă și e frig. Știu că ai vrea să te încălzească razele soarelui așa cum o făceau în vara care tocmai s-a dus. Dar ce raze sunt mai puternice decât Razele Iubirii Celui care te-a creat? Știu că ești o inimă încăpățânată, nu vrei să asculți mereu de Creatorul tău, îți este greu să te încrezi în puterea Mâinilor Lui...dar să știi că numai El știe ce este mai bine pentru tine. Poate acum e greu să aștepți. Dar așteptarea e frumoasă dacă te încrezi în El. Nimic nu rămâne fără răspuns. Mai devreme sau mai târziu, Dumnezeul tău care te-a creat și care ți-a dat glas în pieptul meu, te va face să fii fericită. Și ce motive ai avea să nu fii fericită ? Crezi că îți e prea greu? Privește în jurul tău spre toți cei care așteaptă un miracol pentru a prinde răsăritul următoarei zile. Iar tu nu ai nevoie de un miracol, pentru că întreaga ta viață este un miracol.

Da, ai auzit bine, tu inimă dragă, trăiești zi de zi miracolul de a privi cerul, de a asculta păsările, de a întâlni persoane dragi și de a cânta Celui care te-a creat. Par lucruri mărunte, nu? Și totuși, nu sunt deloc atât de mărunte, ba chiar sunt extraordinar de mărețe pentru că în tine Dumnezeu Și-a vărsat splendoarea Lui și te-a făcut perfectă. Da, o inimă perfectă pentru Cer. Așa că, lasă-L pe Dumnezeu să te șlefuiască și să te dăltuiască, așa cum știe El mai frumos. El știe cel mai bine cum să te aducă la forma perfectă și trebuie să ai încredere în El. Lutul nu se plânge când olarul îl frământă și îl modelează într-un vas de cinste. Nici piatra nu se tânguie când sculptorul lovește cu dalta în ea. Tu inimă, de ce nu taci când Dumnezeul tău te modelează pentru Veșnicia pe care ți-a pregătit-o El? Te rog, nu te mai încăpățâna, lasă-te în mână Lui iubitoare, pentru că doar El știe ce este cel mai bine pentru tine.

Dacă te lași condusă de Dumnezeu, vei vedea ce viitor plin de măreție și frumusețe îți pregătește El, Creatorul tău. Mulțumesc că bați zi de zi în pieptul meu. Învață să bați pentru Cer, pentru Veșnicia care te așteaptă la Hristos.

                                                                                                                                                   Alinador